Ai vrea să joace pentru totdeauna
De ce ne e greu să acceptăm retragerile sportivilor pe care-i iubim. „Știu că toată lumea trebuie să treacă prin asta la un moment dat. Toată lumea trebuie să părăsească sportul.”
We'll get through this somehow, will we?
Bună dimineața! Să începem direct cu elefantul din cameră: Roger Federer și-a luat ieri la revedere de la cariera de jucător. Iar ultimul său meci oficial a fost unul de dublu cu Rafael Nadal, într-o echipă a Europei din care mai fac parte Andy Murray și Novak Djokovic, în competiția pe care a fondat-o, Laver Cup, în orașul în care a câștigat opt titluri de campion la Wimbledon.
Nu se putea un final mai potrivit, chiar dacă am fi vrut cu toții ca el să nu vină. „Ai vrea să joci pentru totdeauna”, a spus și elvețianul, într-o conferință de presă. „Dar știu că toată lumea trebuie să treacă prin asta la un moment dat. Toată lumea trebuie să părăsească sportul.”
Până la lacrimile de la final, mi s-a părut mai împăcat decât era Serena Williams la retragerea ei de acum câteva săptămâni. Dar și pentru el a fost un proces. La începutul verii, când a înțeles că recuperarea genunchiului nu merge în direcția bună și e momentul să se oprească, n-a putut să se gândească la asta. Nu era pregătit să înfrunte presa, fanii și i se părea imposibil să se vadă pe un teren de tenis fără să fie copleșit de emoții. Așa că a plecat în vacanță cu familia. Și-a dat timp să proceseze, să nu vorbească despre asta, să treacă prin toate etapele durerii, a povestit.
Când s-a întors, a început să se gândească la scrisoarea prin care și-a anunțat retragerea - un proces despre care spune că a fost terapeutic - și la detaliile ultimului meci. N-a vrut să fie un moment trist, care să se simtă ca o înmormântare, ci o sărbătoare. Iar asta mi se pare o lecție importantă cu care ne lasă.
M-am împăcat mereu greu cu retragerile sportivilor, tocmai pentru că nu-mi plac despărțirile și finalurile. Dar mă și fascinează felul în care ne forțează să ne uităm la propriile temeri legate de trecerea timpului, de reticența la schimbare, de încheieri de capitole.
„E ceva în aer”, i-am scris în seara anunțului lui Federer unui prieten, gândindu-mă la toate celelalte retrageri din ultimul timp. La Serena, la Sue Bird, la Sebastian Vettel, la Juan Martin Del Potro. La Ana Maria Brânză, Horia Tecău și Larisa Iordache, pe care sportul românesc i-a pierdut anul trecut dintr-un foc.
„E-n aer că-mbătrânim, aia e-n aer”, mi-a răspuns. „Roger părea singurul care-a găsit codul.”
Ne fascinează poveștile de succes ale tinerilor, dar ne inspiră longevitatea veteranilor. Poate pentru că e mai ușor să empatizăm cu lupta lor cu trecerea timpului, cu dorința de a rămâne relevanți, cu eforturile mai mari pe care le fac să se mențină în top. Pentru că atunci când îi vezi cum își împing limitele corpului, cum își prelungesc carierele și rămân competitivi, îți dorești să nu se oprească niciodată, ca să demonstreze că se poate refuza, sau măcar amâna, îmbătrânirea; că ai timp.
Apoi oamenii ăștia care întrețineau vraja te anunță, unul câte unul, că doar asta e; o iluzie. Cum scria Brian Phillips în 2016: „The Federer of Wallace’s essay can be a transcendent player forever. But the real Federer is made of nothing but flesh, and I can’t help but wonder how we’re going to absorb that news when it finally becomes unmistakable. When the athlete who reconciles us to our failing bodies watches his own body fail — what’s supposed to reconcile us to that?"
Dar tot ei pot fi un ghid pentru astfel de momente. Toți trecem prin schimbări și încheiem etape, cariere, joburi, relații. Ne luăm rămas bun, ne despărțim, ne mutăm, ne retragem. Jonglăm între identități și roluri, lăsăm amintiri și capitole în urmă și căutăm să construim altele, uneori de la zero. Dar sportivii fac asta în fața tuturor celor care i-au iubit, admirat și aplaudat. Suferința lor e publică, cum am văzut aseară; la fel și ritualurile de trecere, din care putem învăța.
Cum au fost minutele pe care le-a petrecut Andrés Iniesta pe gazon, singur într-un stadion gol, după ultimul său meci la Barcelona. Sau discursul prin care Francesco Totti și-a luat rămas bun de la fanii Romei. Sau rochia purtată de Serena la US Open, un omagiu adus trecutului ei acolo. Și acum, felul în care Federer și-a dat timp să-și proceseze retragerea, ca s-o poată trăi cu împăcare și zâmbet. Felul în care și-a adus foștii rivali în aceeași echipă, și pe noi toți în fața televizoarelor la 2 noaptea, să ne arate încă o dată că sportul unește, împacă și vindecă. Faptul că a ales să încheie cu un meci de dublu, ca să nu fie singur pe teren la sfârșit (și cine le mai poate uita acum lacrimile?).
Și primele sale cuvinte către public, după ultimul său meci: „We’ll get through this somehow, will we?"
Q&A: Nu-i pierdem nici când cariera lor se termină
L-am rugat pe Adrian Țoca, cel mai mare fan Federer pe care-l cunosc, să ne spună cum trăiește acest moment și de ce crede că ne e greu să acceptăm retragerile sportivilor pe care-i iubim. E probabil jurnalistul român care l-a văzut la cele mai multe turnee live, și cu ocazia asta am aflat că jucătorul l-a inspirat să lanseze Treizecizero.ro, site-ul de tenis care povestește așa frumos tenisul.
Cum ai reacționat când ai aflat că se retrage?
Știu că era oarecum previzibil și, la un moment dat, inevitabil. Dar tot a fost un șoc când am văzut știrea, la câteva minute după ce a fost făcută publică de Roger. Mă așteptam să continue să încerce revenirea, să joace Basel anul ăsta, apoi mă așteptam să încerce Australian Open și, în funcție de cum mergea acolo, poate Wimbledon la anul, și abia apoi m-aș fi așteptat să vină finalul. Așa că, în primă fază, a fost o surpriză mare venită de nicăieri. Și complicat de gestionat, mi-a luat zile bune să procesez.
Dar îmi dau seama că a fost atât de greu de acceptat pentru că în primă fază am privit lucrurile aproape exclusiv din perspectivă personală; pe când, din perspectiva lui, decizia avea mult sens, așa cum au avut mai toate deciziile majore pe care le-a luat. Fanii tind să proiecteze tot felul de lucruri pe favoriții lor, iar când am înțeles că s-a terminat, o vreme n-am putut să mă gândesc decât la faptul că toată acea magie incomparabilă pe care o simțeam atunci când Roger era pe teren nu va mai putea fi trăită niciodată de aici înainte. Ceea ce… e o pierdere uriașă, știi?
Ce înseamnă momentul ăsta pentru tine și de ce crezi e dificil pentru un fan să accepte retragerea unui sportiv?
Roger a fost o constantă în viața mea de atâția ani, îl urmăresc încă de când singurele update-uri cu el îmi erau disponibile pe teletext. A fost, este, singurul atlet sau personalitate a cărui fan am fost, în toată accepțiunea cuvântului, fără rezerve, fără discuții, fără asteriscuri. Simt că am învățat atâtea de la el. M-a inspirat în varii feluri, inclusiv în lansarea 30-0: pur și simplu, după câteva din meciurile lui importante am simțit nevoia să creez conținut în jurul lor, și mi-am dat seama că lipsește un loc în care să se scrie despre tenis așa cum citeam pe afară.
Așa că poate fi scary, pentru moment, să accepți că o astfel de constantă din viața ta dispare. Poate și de asta sunt mulți fani cărora le e greu când își pierd favoritul cu care au defilat ani și ani. Trebuie să-și gestioneze propria mortalitate, într-un fel. Poate că se simt obligați să-și răspundă la întrebări complicate și importante despre viața lor, și poate nu e mereu ușor să facă asta. Iar Federer a fost sportivul care, poate mai mult ca oricine, ne-a lăsat impresia că poate bate timpul. Că va juca la nesfârșit. Că va fi mereu acolo, pe teren.
Dar adevărul e că nu-i pierdem, de fapt, nici când cariera lor se termină. Știu oameni care sunt inspirați de sportivi pe care nici măcar nu au apucat să-i vadă în timpul vieții lor, pentru simplul motiv că s-au născut după ce carierele acestora s-au terminat. Așa că nu-mi fac griji, Roger va continua să inspire pe mai departe, va rămâne în tenis, va rămâne o personalitate uriașă a sportului, iar legenda lui nu va face decât să crească.
Așa că, într-un final, sentimentul inițial de tristețe și nostalgie a evoluat acum către unul de recunoștință profundă. Am fost norocos să-i urmăresc, practic, toată cariera legendară, să cresc cu el prin victorii și înfrângeri, să-l văd pe viu în destule rânduri, să-mi iau energie și motivație și lecții de la el, să fiu bucuros pentru el, să empatizez cu el. Ce poți să-ți dorești mai mult de la sportivul tău preferat? Ah, plus jocul: tu ai văzut cât de fain lovește?
„Cred că a fost o bucurie și pentru fani să privească toate astea, și sunt sigur că pentru unii va fi trist că eu nu mai sunt în preajmă, dar în același timp, vor fi mereu jucători noi minunați. Cred că circuitul oferă oportunitatea pentru povești incredibile, și de aceea sunt sigur că jocul de tenis e în siguranță și sunt sigur că va cunoaște alte superstaruri incredibile.”
Federer
Sportivii din diaspora
Diaspora românească numără aproape 4 milioane de oameni, iar un milion dintre aceștia trăiesc în Italia. Daniel Boloca, cel mai nou dintre „tricolori”, este unul dintre ei.
Născut la 10 kilometri de Torino, Daniel s-a format la academia de fotbal a lui Juventus. Nu a locuit și nu a jucat în România până la 23 de ani. E mijlocaș central la Frosinone (locul 3 în Serie B), iar weekendul acesta a fost convocat în premieră de selecționerul Edward Iordănescu pentru ultimele două partide din Liga Națiunilor, cu Finlanda (1-1, ieri la Helsinki) și cu Bosnia-Herțegovina (26 septembrie, în Giulești).
Ca el pot fi tot mai mulți în viitor, întrebarea e dacă vor concura pentru România sau pentru țara în care s-au format ca sportivi, cum sunt exemplele mult mai cunoscute ale Biancăi Andreescu sau Sabrinei Ionescu (care zilele astea participă cu naționala SUA la FIBA Women's World Cup).
Crescut și educat în Italia, Daniel are, la fel ca Andrei Rațiu (format la academia lui Villareal), probleme în a vorbi cursiv limba română. „Pentru a-și menține identitatea, 1,2 milioane de persoane au nevoie de mai mult ajutor din partea autorităților române. Acest sprijin este foarte slab”, i-a spus colegului meu Ciprian Rus jurnalista Miruna Căjvăneanu, care locuiește la Roma și e coautore a volumului „Rădăcini la jumătate. 30 de ani de imigrație românească în Italia”.
„Pe de altă parte, sunt români care urmăresc televiziunile de acasă, copii care urmăresc influenceri din România, cu ei se identifică”, explică Miruna. „Cu toate acestea, e un risc de asimilare la a doua generație. E un meci care se joacă acum sub aspect identitar. Acum sunt italo-români. Cât își vor menține identitatea românească? Vedem că au cele mai bune intenții în direcția asta, dar sunt și contingențe care nu o permit. Ai un val romenofob, te ascunzi, ai un părinte care lucrează 18 ore pe zi, cine să te învețe limba, parohia? Poate nu ajunge”, crede cercetătorul italian Antonio Ricci, și el coautor al volumului.
E o temă importantă despre care a scris pe Lead.ro Ciprian Rus: „Chiar dacă unele „vârfuri” cu origini românești, precum Karim Adeyemi (Germania), vor alege țările în care au crescut, diaspora noastră este suficient de mare ca să ne ofere numeroase valori fotbalistice în anii ce vin. Vor aduce cu ei ambiția emigrantului care a răzbit în străinătate și bucuria de a-i face mândri pe ai lor, emigranții greu încercați care au sacrificat totul pentru a le oferi o viață mai bună. Ține de noi să îi descoperim și ține de noi să ni-i apropiem.”
E și pe umerii noștri
Pentru o nouă poveste din seria Neînvinșii, am vorbit cu fostul baschetbalist Virgil Stănescu despre cum a îmbinat de-a lungul carierei sale educația și performanța sportivă, cum l-a influențat perioada în care a studiat și a jucat baschet la nivel de colegiu în SUA, și de ce simte nevoia să contribuie la crearea unui sistem mai bun pentru tinerii sportivi români, prin proiectul GO Scholarship.
Foto: Claudiu Popescu
„Dacă mă întreabă cineva de ce am avut succes în baschet, știu să explic care a fost procesul; ce m-a făcut să fiu cine sunt. O dată, e rutina. Faptul că ești în stare să faci aceleași lucruri din nou și din nou; să te duci la antrenament și când nu ai chef, și când ești obosit, și când te doare capul, și când prietenii se duc la mare. Abilitatea de a susține genul ăsta de rutină face o mare diferență, pentru că prezența pe teren e prima condiție. Cred că rutina vine cu obiectivele pe care le ai și cu pasiunea. Dacă îți place muzica și cânți la vioară, o să exersezi să ajungi la excelență, să-ți iasă melodia. Eu voiam să joc. Am făcut un calcul și am aruncat de aproximativ un milion de ori la coș, la antrenamente.
Abilitatea de a șlefui ce faci la antrenament e a doua condiție. Să fii curios, să știi de ce faci un lucru, să știi ce-ți aduce și la ce te ajută, să înțelegi. Și să poți să le schimbi în comportament, să nu stai tot timpul angrenat în niște lucruri, dacă vezi că sunt greșite.
Și a treia este să poți să depui efortul respectiv. Am avut șansa să vorbesc cu Garry Kasparov într-un episod din podcastul meu și l-am întrebat: „Ce te-a făcut să fii numărul 1, Zeus al șahului; talentul sau munca?”. S-a uitat la mine și-a zis: „Păi, munca e talent. Trebuie să fii talentat să poți să muncești atât de mult.”
Mulți ar zice: Aș face orice să am succes. Oare? Pentru că procesul nu-ți asigură rezultatul, dar te asiguri că fără proces nu ai rezultat. Iar asta se aplică în orice domeniu. Eu nu cred că sportul este un proces diferit, e doar ușor segmentabil și e ușor să pui degetul pe el, dar același parcurs e în orice. Doar antrenamentul diferă.
În cariera mea, m-a întrebat lumea cine e idolul meu și am răspuns tot timpul că n-am avut un idol, cât oameni pe care i-am admirat, de la care am luat anumite lucruri. Am văzut același discurs la mulți dintre colegii mei de generație și cred că e pentru că noi nu am avut niște mentori; să te gândești că a venit cineva să-ți pună mâna pe umeri și să-ți explice. Pentru că n-a fost o cultură în genul ăsta. Și aș vrea să schimbăm asta în timp.
Îmi doresc ca acest proiect să creeze valoare pe această idee de sistem suport, care poate să fie scalabilă. Să ne dăm seama de nevoile pe care le au tinerii și tinerele de a face performanță și, cumva, să fim roțile ajutătoare de la bicicletă. Pentru că e și pe umerii noștri treaba asta.”
Întreaga poveste aici.
Timeout cu recomandări
Ieri a început Săptămâna Europeană a Sportului, o inițiativă a Comisiei Europene care promovează un stil de viață activ. În Parcul IOR au loc în acest weekend mai multe demonstrații sportive, ateliere de inițiere și întâlniri cu campioni.
Povestea stadionului San Siro din Milano, a cărui istorie de un secol va dispărea în 2027, când va fi demolat pentru a face loc unei arene moderne, The Cathedral, mai rentabilă financiar pentru cele două echipe care o împart, AC Milan și Inter.
Mâine are loc Brașov Running Festival, un eveniment care cuprinde mai multe curse de alergare pe șosea, cea mai importantă fiind cea de 10 km. Certificată World Athletics Elite Label, e cea mai rapidă din istoria recentă a României și reunește la start laureați ai curselor de la Berlin, Valencia, Praga, Madrid sau Istanbul.
Am preluat rolul de intervievat de la IQads și am răspuns la câteva întrebări despre cum și de ce scriu.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
© 2022 Andreea Giuclea
Design de Alex Munteanu (Namogo)