Vara lui David
Cum a fost vara unui adolescent care a devenit cel mai rapid înotător din istorie. Și a mea, ca reporter care i-a documentat povestea.
Vara unui înotător
Vă scriu marți, în loc de sâmbătă, pentru că am vrut să vă pot da vestea asta: am publicat azi un nou articol despre David Popovici în DoR, care va fi și pe coperta numărului de print care iese din tipar pe 5 septembrie.
E povestea verii minunate pe care a avut-o înotătorul de 17 ani, pe care o anticipam în portretul din iunie, și pe care am fost norocoasă s-o pot documenta de aproape: titlurile mondiale de la Budapesta, ultimele Europene de juniori de la Otopeni și recordul mondial stabilit la Europenele de Seniori de la Roma. Azi începe ultima sa competiție de juniori, Campionatul Mondial din Lima, cu proba de ștafetă masculină 4x100 de metri liber (calificările sunt la 17:30 ora României, iar finala la 2 noaptea). Voyo.ro transmite competiția, iar programul e aici.
Tot azi se împlinește un an de când s-a așezat cu un marker în fața unei foi albe și a făcut ce face înaintea fiecărui nou sezon, de când era mic. S-a întrebat: „Ce-ar fi impresionant, greu și cu adevărat o provocare?” și a scris timpii pe care își propunea să-i înoate la competițiile din vara aceasta. E un ritual care m-a impresionat de când am aflat de el, încă un exemplu care arată că nimic nu e întâmplător în această poveste, ci rodul planificării, al antrenamentelor grele și curajului de-a visa, și a unui mod de antrenorat care îndeamnă sportivii să-și găsească singuri instrumentele de motivare și evaluare.
🌊 Despre ce și-a propus în urmă cu un an, cât de aproape a fost de obiective și cum a trăit tot ce-a urmat – medaliile, recordurile și popularitatea cu care au venit la pachet – puteți citi pe dor.ro și în curând în revistă (dacă preferați printul, ca mine).
Vara unui reporter
Tot azi se împlinesc patru luni de la primul antrenament și primul interviu față-n față cu David, pe 30 aprilie, la Dinamo (mai vorbiserăm pe mail anul trecut, după Tokyo). În poza de mai sus eram la Lia Manoliu, în dimineața în care mi-a zis că nu-l îngrijorează ce urmează în drumul său, nici succesul anticipat, nici un posibil eșec, pentru că viitorul e doar imaginație, unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit pe teren, și nu numai.
Acel viitor s-a adeverit extrem de repede. În iunie, la Budapesta, după ce-a devenit dublu campion mondial, l-am întrebat dacă e așa cum și-a imaginat și mi-a zis că e chiar mai frumos. „Când ți se întâmplă în realitate e mai bine decât ce ți-ai imaginat.”
Pentru mine, astea patru luni au fost mai mult decât mi-aș fi imaginat sau decât am sperat când eram un copil pasionat de sport care visa să fac meseria asta. Nu știam cum să-mi imaginez o astfel de poveste, un astfel de sportiv și un așa acces în lumea lui.
E destul de rar să primești o privire așa detaliată în mintea și sufletul unui mare sportiv în momentele sale de măreție; să-ți explice ce simte și cum trăiește performanțe care din afară par atât de uluitoare. Iar el o face cu multă deschidere, generozitate, detalii și umor.
De asta țin foarte mult la articolele scrise vara asta, și la fiecare moment petrecut lângă bazin, la fiecare discuție cu el și cu cei din jurul lui, la fel de deschiși și de darnici cu detaliile. La fiecare lecție pe care ne-a oferit-o, la fiecare antrenament matinal și la fiecare cursă văzută live.
O să mi le amintesc pe toate, dar mai ales pe cea de pe 13 august din Foro Italico din Roma în care a doborât recordul mondial de seniori. Deși mă așteptam, văzând cât de bine înotase în calificări și semifinale (și știind ceva ce veți afla din text), n-am putut procesa ce înseamnă să văd timpul acela, 46.86, pe ecran.
Am simțit în schimb foarte multă recunoștință că iau parte la un moment care va rămâne în istorie, așa cum vor rămâne cu mine mereu secundele de după: zgomotul din tribună, diferit de orice am auzit pe-o arenă sportivă în ultimii 10 ani, zâmbetul lui din apă, gestul prin care și-a dus pumnul la piept, brațele deschise când a ieșit din bazin, standing ovation-ul. Reverența către public n-am văzut-o decât în poze, pentru că alergam spre zona mixtă.
Foto:Gian Mattia D’Alberto / La Presse
Apoi drumul lui prin zona mixtă, spunând fiecărui jurnalist în parte că trebuie să ajungă la echipa sa să-i facă testul de lactat care măsoară cât de obosit e, dar că apoi se întoarce. Și uimirea unei voluntare când l-a văzut că se întoarce și o ia de la capăt cu fiecare televiziune, radio și presă scrisă: „E așa de de treabă și cu picioarele pe pământ, a zis că se întoarce și chiar s-a întors.”
Mai rămân cu mine și cuvintele:
💬 „Mă gândesc pur și simplu la măreție și la ce înseamnă pentru atât de mulți oameni să termin cât mai repede, să ating peretele ăla" (David pentru TVR imediat după cursă)
💬 „Sunt lucruri pe care nu ți le va lua nimeni, niciodată. Sunt lucruri care rămân. Cursa asta o să fie văzută de toți. Vuietul din bazin de la final, zgomotul ăla nu-l mai ia nimeni.” (Adrian Rădulescu)
💬 „[Oboseala] face parte din sport; pentru că dacă toată lumea ar fi în stare să îndure asemenea nivel de efort, atunci ar fi mult mai mulți sportivi la acest nivel. Așa că e parte din ceea ce facem noi, să obosim în halul acesta și să reușim lucruri considerate a fi supraumane.” (David)
💬 „Popovici e singur pe planeta lui” (L’Équipe)
💬 „Mie îmi place să cred că nu am limite. Și aș vrea ca toată lumea să creadă asta despre ei – că pot întrece orice limite.” (David)
💬 „Nu vrei tu să încerci să faci o nebunie?”
DoR #49 explorează ideea de speranță și cum să credem în „mai bine” când totul pare că se prăbușește. David Popovici e pe copertă (fotografiat de Bogdan Dincă), pentru că a înotat vara asta și pentru medaliile lui, dar și pentru a ne reaminti că acțiunile fiecăruia contează.
Tot în numărul ăsta, Ioana Burtea a scris despre încăpățânarea necesară pentru a ține laolaltă un grup de prietene timp de 20 de ani, un grup din care sunt mândră să fac parte încă din liceu. Oana Filip a fost în seceta din Botoșani ca să înțeleagă dacă o generație nouă de tractoriști știe ce-i așteaptă. Artiste, fotografi și scriitoare au scris despre cum nicio matematică a speranței nu dă cu plus, dar că asta nu e un motiv de disperare.
Aur și la sărituri
Tot la Roma, Constantin Popovici şi Cătălin Preda au câştigat medaliile de aur și argint în proba de sărituri în apă de la mare înălţime (27 metri). A fost pentru prima dată în istoria Campionatelor Europene de natație de seniori când au avut loc probele de high-diving, așa că Popovici e primul campion european al probei.
Acum trei ani, mi-a povestit cum a revenit în sportul de performanță după opt ani în care a participat la spectacole de sărituri în apă pe vase de croazieră și în Cirque du Soleil, o decizie pe care a luat-o pentru că era dezamăgit de condițiile de antrenament din România, unde se antrena pe bureți.
După multe accidentări, reveniri și căutări, la 30 de ani și-a găsit vocația prin high-diving, îmi spunea atunci. Îi place libertatea pe care o simte când sare de la 27 de metri, de pe cele mai spectaculoase stânci în Red Bull Cliff Diving World Series, și îi place că la unele sărituri simte că zboară. „Ai trei secunde care parcă nu se mai termină. Ai o senzație în care zici că ești în avion, mai ales cum coordonezi și te poziționezi în aer, cu mișcări din mâini, ești ca un avion care aterizează.”
Iar acum are o medalie care-i premiază răbdarea.
💦 Săriturile sale de la Roma pot fi văzute aici.
Jaqueline Cristian a învățat să aibă răbdare
2021 fusese cel mai bun an al jucătoarei de 24 de ani, a cărei pasiune pentru tenis s-a transmis din familie. Tatăl ei, care urmărea toate meciurile Mariei Sharapova, a înscris-o la un club din București la 4 ani. I-a plăcut așa mult, încât nu mai voia să meargă acasă, așa că părinții o lăsau toată ziua pe teren. La 13 ani a câștigat cel mai important turneu mondial pentru juniori, Petits As. Și-a zis că ăsta vrea să fie drumul ei; că vrea să ajungă în primele 10 din lume.
A urmat o perioadă de accidentări și de căutare a încrederii (la Petits As își făcea bagajul în fiecare seară, crezând că va pierde a doua zi). Tranziția la senioare nu a fost nici ea ușoară. Se schimbaseră nivelul, turneele și a durat până a înțeles ce trebuie să schimbe și ea – în joc, dar și în atitudine. A continuat să caute soluții, să adune experiență și a început să urce în clasament: în Top 200, apoi 150. Îi lipsea constanța victoriilor; erau momente în meciuri pe care nu știa cum să le gestioneze și în care se pierdea.
Apoi, în vara lui 2021, a început să lucreze cu francezul Thomas Drouet, un antrenor cu experiență care i a dat încredere și a învățat-o cum să muncească mai bine: de la disciplina și intensitatea antrenamentelor – sunt unele după care vomită și nu vrea decât să ajungă acasă să doarmă –, la grija pentru nutriție – înainte mânca haotic și puțin înainte de meciuri –, la libertatea de a vorbi cu el despre orice, mai ales după înfrângeri. „Eram un puzzle”, spune Jaqueline, „aveam părțile bune, dar trebuia să le așez în așa fel încât să se lege lucrurile între ele”.
În toamnă, a început să câștige. A ajuns pentru prima oară într-o finală WTA și a intrat pentru prima oară în Top 100. În ianuarie a jucat pentru prima oară pe tabloul principal al unui Grand Slam, calificându-se în turul doi la Australian Open. Ajunsese pe locul 58 și simțea că poate urca și mai mult.
Dar în februarie, în timpul unui meci la Doha, și-a rupt ligamentul încrucișat anterior de la genunchiul drept. A ieșit în lacrimi de pe teren, s-a operat și a început recuperarea.
Prima lună, nu s-a uitat la tenis. Simțea frustrare că s-a accidentat într-un moment în care prinsese încredere, că pierde Indian Wells, Roland Garros, Wimbledon, că are nevoie de ajutor să meargă. A stat cu prietenii și cu familia, a făcut recuperare, a încercat să-și înțeleagă corpul. Cu ajutorul lor, al antrenorului, al psiholoagei cu care vorbește aproape zilnic, a învățat să aibă răbdare, să accepte că nu poate schimba ce s-a întâmplat și să trăiască în prezent. Să se bucure de micile progrese: primii pași fără cârje; că poate să urce scările din casă; că poate să doarmă fără dureri; că poate să alerge din nou.
La primul antrenament, pe 20 mai, s-a simțit fericită, dar și fragilă. Nu avea aceeași forță, rezistență la efort și stabilitate în picior. A început cu o oră de tenis, destul de static. Nu și-a regăsit imediat reperele, mișcările, pașii, coordonarea. Dar au revenit.
După fix șase luni, a revenit pe teren la US Open, care a început ieri. Abia aștepta să fie din nou pe teren, să revadă spectatorii, copiii de mingi, arbitrii. Nu se temea că nu-și va regăsi forma, pentru că ultimele luni au învățat-o să aibă răbdare, să gestioneze mai bine momentele de stres. Nu i se mai pare dramatic să piardă un set sau să nu simtă mingea o zi.
„Perioada asta m-a făcut să mă bucur mai mult de tot ce urmează. Îmi dau tot timpul pe care trebuie să mi-l dau și am răbdare cu mine, și știu clar c-o să ajung acolo.” Neputând juca, a înțeles și că viața fără tenis e plictisitoare. „Tenisul e cine sunt eu, e munca mea de-o viață. Îmi place tot ce înseamnă, cu bune și cu rele, de la turneele pe care le joci, la sentimentul pe care-l ai când câștigi, la momentul în care simți că ai îmbunătățit ceva la antrenament și ești fericită că ai dat totul.”
Poveste oferită de Mastercard, care promovează performanța sportivă și are parteneriate cu evenimente de renume și cu șapte sportivi români de top, printre care și Jaqueline Cristian.
Un moment pentru Serena
Așa cum a anunțat într-un eseu din Vogue, Serena Williams își încheie cariera de jucătoare de tenis la US Open. Moștenirea ei dincolo de teren va continua însă, și probabil va putea fi înțeleasă cu adevărat după ce se oprește din jucat. Câteva articole pe tema asta:
🎾 The myth of passing the torch
🎾 What Serena gave the world
🎾 Serena is about to shatter the ceiling for retired female athletes
🎾 The power and grit that changed the game
Timeout #deascultat
V-am mai zis aici cât de mult îmi place cum scrie Brian Philips despre sport și sportivi. Acum pot să spun că îmi place la fel de mult și să-l ascult: în podcastul său, 22 Goals, în fiecare săptămână, până la Cupa Mondială din Qatar din noiembrie, spune povestea unui gol memorabil din istoria turneului. E de fapt un pretext de-a vorbi despre personalitățile care l-au marcat, despre contextele socio-politice din țările gazdă și despre cum împaci frumusețea jocului și fericirea pe care o aduce fanilor cu corupția, cinismul și nedreptatea din industria care-l face posibil. Pentru că sunt legate, arată jurnalistul în episodul al treilea, despre parcursul și golurile lui Kylian Mbappé’ de la ediția găzduită de Rusia în 2018.
---
Soccer is ripe for exploitation by unscrupulous people not despite the joy it gives us but because of the joy it gives us. Our joy is the hook. There’s no way around it. Our joy makes us want to watch the game, which makes the game popular—and valuable. And that makes it vulnerable to cynical people who want to use it for their own ends.
The world needs soccer, because people need an escape. But some of the things people need an escape from are things, like loss and displacement, that soccer puts into the world.
In other words, it’s not just that the lightning falls on random people’s houses.The lightning is carefully aimed. It’s aimed at poor people, at unprotected people, at people in parts of the world that the Western media tends not to worry about. And it’s impossible for soccer fans to feel completely not responsible for the consequences when it was our desire for shelter that somehow created the storm.
Looking too closely at the inner workings of soccer can sometimes feel like discovering the author of a beloved fantasy series is also someone who spends all her time posting terrible opinions on Twitter. It’s disillusioning. Then the game itself re-illusions you.
Mbappé’s run through the World Cup was one of the best things I saw in 2018, surrounded by some of the worst things. The most we can hope for from the 2022 World Cup is that it will be the same.
---
🎧 Primele trei episode sunt despre Maradona, Ronaldo (the original) și Mbappé (preferatul meu de până acum)
📰 Dacă preferați variantele scrise, există și ele.
---
P.S: După cele trei ediții din august, în septembrie îmi iau și eu un timeout. Recomand însă newsletterul Atlt, al colegilor de la Lead și 30-0, care vine de 3-4 ori pe săptămână cu vești și analize sportive. Vă mulțumesc mult că citiți și-mi dați feedback și ne reauzim pe final de lună. 🌊
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
© 2022 Andreea Giuclea
Design de Alex Munteanu (Namogo)