Cel mai bun restaurant din lume e într-un stadion
O poveste despre speranță din atletism, promisiunea că fotbalul românesc poate deveni mai bun, de ce nu vedem Campionatul European de Fotbal Feminin la televizor și o carte reeditată care m-a bucurat.
Bună dimineața! Am lipsit din inboxul vostru sâmbăta trecută, pentru că e o perioadă plină și cu energie puțină, dar sper să mă revanșez azi cu povești din atletism, fotbal feminin, înot, o carte reeditată care m-a bucurat și un restaurant găzduit de un stadion.
O poveste despre speranță
Foto: World Athletics
Când Rusia a invadat Ucraina, săritorul în înălțime Andriy Protsenko și-a părăsit casa din Kherson împreună cu soția și cele două fete, de cinci ani și 9 luni. În satul unde s-au refugiat, nu avea unde să se antreneze la săritura în înălțime, dar a căutat soluții pentru sprinturi, flotări, exerciții de forță.
A luat o lopată și-a netezit o pistă de 100 de metri. În loc de garduri, a înfipt în pământ niște arcuri, ca cele folosite la plantarea cartofilor. În locul unei bare cu greutăți, a prins niște cauciucuri de o conductă găsită prin curte. S-a antrenat fără să știe ce va urma, dar știa că pregătirea fizică îl va ajuta, orice-ar fi. „Chiar dacă va trebui să merg la război.”
Pe 13 aprilie, când rușii s-au apropiat de sat, s-au mutat în vestul Ucrainei, unde s-a putut antrena doar de patru ori pe săptămână. Apoi au reușit să plece din țară - familia sa în Franța, iar el în Portugalia și apoi în Spania, unde a fost ajutat de federațiile locale să-și continue pregătirea, în timp ce sponsorul Adidas i-a trimis echipamente.
Săptămâna aceasta a participat la Campionatele Mondiale de Atletism în aer liber din Oregon. La a șaptea participare, s-a calificat pentru prima oară într-o finală. A sărit 2,33 de metri și a câștigat bronzul, devansându-l pe campionul olimpic Gianmarco Tamberi.
„Sunt ca vinul, mai bun pe măsură ce îmbătrânesc”, a spus Protsenko, 34 de ani, despre prima sa medalie la un campionat mondial outdoor. Mai are un argint la Mondialele indoor și la Europene. Din Oregon, își va reîntâlni familia în Franța, apoi se vor muta în Polonia, unde antrenorul său lucrează cu alți atleți ucraineni.
Viitorul e încă nesigur, dar se gândește la Europenele din Munchen de luna viitoare. Și poate chiar la Jocurile Olimpice din 2024 (în 2016, la Rio, a fost pe patru). Întrebat dacă se gândește la o medalie la Paris, n-a avut nevoie de interpret să răspundă: „I hope”.
Unul din cele mai frumoase sentimente ever
Foto: Federația Română de Natație
Nu mă așteptam să mă emoționeze așa mult o competiție de juniori, dar mi-a plăcut mult să fiu în tribune la Europenele de Înot găzduite de Otopeni la începutul lunii. Mi-a plăcut cum s-au bucurat înotătorii, părinții, prietenii și fanii lor de acest concurs, desfășurat pentru prima oară în România, și de fiecare medalie - în total 9, locul 3 în clasamentul final pe țări.
Mi-a plăcut să-l văd pe David Popovici lider de echipă și de galerie, încurajându-și colegii din tribună și având mai multe emoții pentru ei decât pentru cursele lui; cum și-a prezentat pe rând colegii de ștafetă în fața jurnaliștilor, cum a spus că toți au muncit și au depus un efort egal și cum au urcat ținându-se de mână pe podium.
Mi-a plăcut și că nu s-a vorbit doar de el, ci și de colegii lui de generație: de Patrick Dinu, care a adus aurul la ștafetă, de Bianca Costea, medaliată cu argint la 50 metri liber și cu ștafeta mixtă, și de Vlad Stancu, care la 16 ani a câștigat patru medalii. Mi-a plăcut că s-a vorbit și s-a scris mult despre o competiție de juniori, că a fost transmisă de TVR, că tribunele au fost pline și cozile de copii care voiau autografe lungi.
Mi-a plăcut intensitatea din tribune, unde părinții au încercat prin fiecare scandare, steag fluturat și aer suflat în vuvuzele să le dea putere celor din apă, să-i împingă de la spate, să le câștige câteva sutimi. Și atmosfera de echipă dintr-un sport de obicei individual, care s-a simțit și-n galerie, și-n apă, și-n tribuna sportivilor.
Și mi-a plăcut să stau în mijlocul lor, să le absorb energia și emoțiile, să le țin pumnii și să mă bucur din toată inima pentru acești tineri talentați, curajoși și dedicați pasiunii lor. „E unul dintre cele mai frumoase sentimente ever”, a spus David despre cum a fost să concureze acasă, în fața unei tribune pline. „Sper că toată lumea a avut pielea de găină, ca și mine, e un sentiment de nedescris și de neegalat.”
Am scris mai multe aici.
Q&A: Rapid, o poveste care merită spusă și respusă
În 1968, la un an după ce Rapid câștiga pentru prima oară campionatul, Ioan Chirilă publica Glasul roților de tren, o monografie narativă dedicată clubului de sub Podul Grant, numită des de suporteri Biblia rapidismului. Pentru că nu se mai găsea decât în anticariate, la prețuri mari, editura Vellant a reeditat-o vara aceasta, după o perioadă de negociere de aproape un an cu familia Chirilă, care a vrut să se asigure că va fi bine îngrijită și va ajunge la suporterii rapidiști.
Cu o frumoasă copertă realizată de ilustratoarea Ana Bănică, cartea s-a lansat pe 25 iunie, pe stadionul Giulești, în ziua în care Rapid a aniversat 99 de ani. L-am întrebat pe editorul Doru Someșan, suporter rapidist și cel care a îngrijit ediția cap-coadă, cum a fost acest proces.
Foto: Doru Someșan / Facebook
De ce ți-ai dorit reeditarea acestei cărți?
În ultimii patru-cinci ani am achiziționat-o de vreo trei ori de pe fel de fel de site-uri la niște prețuri exorbitante pentru o carte, undeva între 140 și 200 de lei. Ultima dată am dat pe ea 160 de lei. Așa s-a născut ideea reeditării, din dorința de a repune cartea într-un circuit editorial normal.
Ce înseamnă ea pentru tine, ca suporter rapidist? Și cât de important e că ai readus-o în librării?
Pentru suporterul rapidist obișnuit, Glasul roților de tren este sinonimă cu Biblia rapidismului. Pentru mine, ca rapidist de peste 25 de ani, este una dintre cele mai frumoase povești cu tematică sportivă și poate locul unde simt că această echipă, Rapid București pe numele ei, este mai mult decât un club de fotbal, e o poveste care merită spusă și respusă cu fiecare ocazie. Cu această reeditare, cartea va fi disponibilă la un preț bun oricărui rapidist, practic am repus pe piață o nestemată rară din cufărul cu minunății rapidiste.
De ce ar trebui, sau de ce ți-ai dori, s-o citească lumea?
Nu știu dacă trebuie, dar mi-aș dori să fie citită de cât mai mulți oameni pentru a afla povestea unei echipe de cartier care devine campioana României și care poartă cu sine promisiunea, mereu încălcată, că fotbalul românesc poate deveni mai bun decât este.
Vă gândiți și la alte cărți ale lui Ioan Chirilă sau din zona sportului? Crezi că e în România un public pentru ele?
Pentru moment nu, a fost un proiect one shot pentru că Rapid 😊. Cu siguranță, de altfel în ultimii ani a și apărut o editură cu profil în zona sportului, Pilot Books. Public există, cărțile bune lipsesc.
Glasul roților de tren se poate cumpăra de aici.
Acum 28 de ani, Sir Alex Ferguson refuza să angajeze o femeie ca fizioterapeut, spunându-i în scrisoarea de respingere că cei mai mulți jucători simt că fotbalul e un sport pentru bărbați. La precedenta ediție a Campionatului European de Fotbal Feminin, în 2017, Manchester United nu avea o echipă de fotbal feminin.
Pe 6 iulie, la meciul de deschidere al Campionatului European găzduit vara aceasta de Anglia, trei jucătoare de la United au jucat pentru țara lor, chiar pe Old Trafford, în fața a 69.000 de fani, un record de audiență pentru turneul feminin. „Let’s just say life comes at you pretty fast”, scrie Jonathan Liew in The Guardian.
4 milioane de britanici au urmărit primul meci al Angliei, favorită la câștigarea trofeului (mai ales după ce-a trecut de Spania în sferturi, meci care a ajuns la 9 milioane de privitori, mai mulți decât a avut Wimbledon pe BBC). Sunt deja 500.000 de bilete vândute – dublu față de precedentele două ediții –, iar finala de pe Wembley a fost sold-out la o oră după ce s-au pus biletele în vânzare. 90.000 de fani din Europa – unii veniți și din Australia – au participat la petreceri înaintea meciurilor. Competiția e transmisă în 195 de țări și se așteaptă la o audiență globală live de peste 250 de milioane de telespectatori.
Pare însă că sportul feminin cu cea mai rapidă dezvoltare nu crește suficient de repede ca să fie de interes și pentru TVR, care deși are drepturile de televizare, nu difuzează meciurile în direct, ci doar înregistrate, la miezul nopții. (Pot fi însă urmărite în direct pe uefa.tv)
La European sunt și două arbitre românce, Iuliana Demetrescu și Petruța Iugulescu, dar naționala României lipsește. Nu e singura țară din Europa de Est care nu se califică la turnee finale, iar printre factori se numără contextul istoric și politic, subfinanțarea, lipsa profesionzalizării, stereotipurile de gen, dar și lipsa vizibilității.
„Sporturile feminine sunt în general subreprezentate în media, însă tind să primească mai multă atenție când e vorba de echipele naționale. Dar din moment ce puține echipe din Europa Centrală și de Est ajung la turnee majore, organizațiile media nu sunt interesate să acopere evenimentele”, spune Dunja Antunovic, profesor în sociologie sportivă. „Atenția media e un factor care poate crește importanța fotbalului feminin în regiune.”
De ce are nevoie fotbalul feminin de o acoperire media mai bună explică și The Guardian: „Men’s football did not become the global beast it is today without good press coverage telling fans across the world the scores, results and team news. The media were integral to its rise, and the relationship between football and the media is mutually beneficial.”
Timeout cu recomandări
Cum a transformat un specialist în marketing Red Bull dintr-o doză de 250 de mililitri de băutură energizantă în campioană mondială de Formula 1.
Atletul britanic Mo Farah, dublu campion olimpic, a vorbit pentru prima oară despre faptul că în copilărie a fost victima traficului de persoane și adus în Anglia sub altă identitate.
Pilot Books a publicat recent Vreau să joc, autobiografia fostului fotbalist român Ionuț Rada, o dovadă că nu trebuie să fii Balon de Aur pentru a avea ce povesti.
Duminică începe Turul Franței Feminin, organizat pentru prima oară după 33 de ani. BBC prezintă ciclistele de urmărit.
Aici e cel mai bun restaurant din lume, la etajul 8 al unui stadion de fotbal. Geranium din Copenhaga ocupă locul 1 în topul World's Best Restaurants, anunțat luni.
Din 2010, primul restaurant danez cu trei stele Michelin are sediul în clădirea stadionului național, Parken. Prin ferestrele mari, vizitatorii pot vedea în timp ce iau cina grădinile Fælledparken din împrejurimi, dar și stadionul de 38.000 de locuri.
Geranium e deschis doar patru zile pe săptămână, ca angajații să aibă o viață echilibrată. Iar de anul acesta, nu mai servește carne. „Meniul e o reflecție a mea, a cine sunt și cum evoluez ca bucătar și ca persoană”, spune bucătarul-șef Rasmus Kofoed, care nu mănâncă carne de cinci ani, așa că i s-a părut o decizie naturală și pentru restaurant. „Schimbarea e bună, ne ajută să învățăm și să creștem.”
Meniul se schimbă în funcție de sezon, iar cel de anul acesta s-a concentrat pe legume locale și fructe de mare din ferme organice din Scandinavia. Meniul de vară, Summer Universe, costă 430 euro, are 20 de feluri și durează minim trei ore. Ceva mai mult decât un meci de fotbal.
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Copyright © 2022 Andreea Giuclea. All rights reserved.
Design Alex Munteanu (Namogo)