„Nu trebuie să ne oprim aici"

Interviu cu Adrian Rădulescu, antrenorul lui David Popovici: „Asta trebuie să fie în continuare mentalitatea. Tot sunt lucruri de îmbunătățit, de șlefuit. El tot se va dezvolta, în primul rând ca om."

David Popovici a început să câștige

Săptămâna trecută, când am aterizat în Budapesta și-am văzut, încă din aeroport, bannerele imense dedicate Campionatului Mondial de Natație, cu mesajul central prin care a fost comunicat – Make History –, am simțit un gol în stomac și senzația că urmează ceva frumos. 

Mi-am dorit să fiu acolo știind că sunt primele Mondiale de Seniori la care participă David Popovici. Nu mă așteptam să-l văd câștigând două medalii de aur. Dar știam, din documentarea pe care am făcut-o pentru portretul din DoR, cât de mare e potențialul și talentul său; cât de remarcabilă va fi călătoria sa în înotul mondial, și am vrut neapărat să văd cum începe. 

A început cum nu se putea mai frumos:

Foto: FINA

Pentru un reporter sportiv, dar mai ales pentru cineva care iubește sportul de mică, mi s-a părut un privilegiu să trăiesc săptămâna asta acolo. Să vorbesc cu el – dar și cu Robert Glință – imediat ce ieșea din bazin, și să-mi spună că încă are resurse după calificări, după semifinale, după testele antidoping terminate târziu în noapte. Să-l văd la încălzirea dinaintea finalelor, cu antrenorul dându-i indicații de pe margine de parcă erau la un antrenament sub soarele matinal de la Lia Manoliu; să-l văd ieșind din bazin zâmbind de fiecare dată, venind cu medalia la gât și tricolorul pe umeri la conferințele de presă, primindu-și medalia de Ian Thorpe, îmbrățișându-și părinții, la vreo două ore după ce-a devenit campion mondial, după un gard care despărțea fanii de înotători.

Să țin medalia în mână. Să-l văd interacționând cu jurnaliștii străini, mirați și ei de calmul, răspunsurile așezate și engleza lui impecabilă; să-l văd glumind și salutându-se cu ceilalți înotători, scuipând apă ca un delfin după ce dobora record după record (de juniori, deocamdată), și anunțându-și prezența atât de hotărât pe scena mondială. Și, mai ales, să-l văd cum gestionează și cum trăiește un astfel de moment. Primul lui moment mare, din multele care vor urma.

E lucrul care m-a impresionat cel mai mult, dincolo de felul în care a înotat – încă derulez acei ultimi 25 de metri din finala la 200, cu el în fața tuturor, în slow-motion. Calmul, firescul și bucuria reținută cu care au trăit, și el și echipa sa, aceste victorii arată tocmai cât de normal e ce s-a întâmplat. Nu e ceva ce-i suprinde. E parte dintr-un plan, e consecința muncii, e ceva așteptat și mai ales vizualizat. Iar bucuria lor temperată reflectă o liniște interioară pe care o ai când știi că ești pe drumul cel bun și că vei mai trăi astfel de momente. Și asta e cel mai minunat: că e doar începutul.


🗨️ Overheard: „Trebuie să-i dăm credit, nu ai ce altceva să faci. 1:43.21, bloody hell, nu credeam c-o să văd timpul ăsta mulți ani de-acum încolo. Dar imposibilul pare imposibil până când e realizat. Iar tinerii aceștia fac exact asta.” -- Tom Dean, campion olimpic la Tokyo și medaliat cu bronz în finala câștigată de David la 200 metri liber, vorbind cu jurnaliștii englezi în zona mixtă imediat după finală.
 

Q&A: Adrian Rădulescu: „Nu trebuie să ne oprim aici”

Un rol esențial în drumul și succesul lui David îl are Adrian Rădulescu, antrenorul cu care lucrează de la 9 ani. Un antrenor cum cred că și-ar dori orice tânăr sportiv, care i-a încurajat personalitatea și spiritul liber, care nu l-a certat și n-a încercat să-l schimbe, deși era un copil neastâmpărat, căruia nu-i prea plăcea să se antreneze. Care i-a explicat de ce trebuie să înoate un anumit număr de bazine, ce se întâmplă în corpul lui și cum devine mai bun. L-a lăsat să se joace. Au glumit. Au ascultat muzică. Îi spune mereu înainte de concursuri să se distreze. 

Și care s-a bucurat să-l vadă reușind ce și-au propus, s-a simțit mândru când l-a văzut pe podium, dar nu a trăit momentul nici eu emoții, nici cu exuberanță. „Sunt nerăbdător, dar nu am emoții”, mi-a spus înaintea semifinalei de 100 metri liber, pe care o filma din tribună, pentru analiza pe care o face zilnic. „Vreau să-l văd înotând și să văd ce iese. E ca un experiment.”

Am stat de vorbă despre cum a decurs acest experiment în ultima zi de competiție, înaintea finalei la 100 de metri liber. Mai jos, un fragment din interviu:

Foto: Matei Buță

Cum ați trăit finala? (prima, la 200 metri liber)
Mă așteptam să execute cursa corect, atâta tot. Și să facă ce-a făcut la antrenament, să încerce să se apropie de cea mai bună proiecție. Și a reușit asta. Și pur și simplu, să înoate bine, asta era. Putea să iasă și ultimul. Dacă ieșea timpul ăsta și ieșea ultimul nu cred că se supăra absolut nimeni. Ar fi fost o nebunie să ne supărăm. Dacă mergeau ceilalți mai bine. Pentru asta te-ai antrenat, ești ok. Ei s-au antrenat pentru mai mult și au putut. Bravo lor, și noi trebuie să facem la fel în continuare.

Și asta trebuie să fie în continuare mentalitatea. Nu trebuie să ne oprim aici. Tot sunt lucruri de îmbunătățit, de șlefuit. El tot se va dezvolta, în primul rând ca om, ca adult, și trebuie să vedem cum integrăm în continuare creșterea lui în pregătire.

Iar eu am ales să nu filmez; că puteam, aș fi fost foarte liniștit făcând-o. M-am gândit că totuși, pe ultimii 50 de metri o să-mi tremure mâinile pe cameră. Am vorbit cu cineva de la norvegieni, a filmat el și m-am dus pe plaja bazinului, în tribuna mică, cu Dragoș (n.r: Luscan, preparatorul fizic). Am stat jos 150 de metri, după care s-a ridicat toată tribuna și nu mai vedeam, și a trebuit să mă ridic și eu.

Mai puteați sta jos?
Nu vreau să sune arogant, dar am văzut cu cât întoarce, și-am zis: dacă se întâmplă cumva să piardă pe acest ultim 50, e OK. E simplu, doar trebuie să ne antrenăm un pic mai mult, un pic mai bine, în direcția asta. Și atât. Era o concluzie evidentă, nu era o dramă.

Totuși, nu e emoționant să-l vedeți făcând asta? Chiar dacă știați că poate.
Bineînțeles că m-am bucurat, dar nu m-am emoționat așa. Adică, eu îl văd zi de zi. Lumea nu înțelege poate chestia asta. Eu îl văd zi de zi înotând, făcând anumite lucruri, îl văd înotând anumiți timpi. 

De acum o să fie privit ca favorit, i se schimbă statutul.
Da, nu cred că-l deranjează asta.

Nu e mai greu de gestionat?
Nu. E greu de gestionat dacă ești prost pregătit. Și dacă ești prost pregătit, e greu să gestionezi și când n-ai presiune pe tine. Dar probabil că e mai greu. (...) Își dorește presiune, își doreste miza. Cum se comportă la un concurs național, cum se comportă aici. E clar că se hrănește cu chestia asta și îl împinge de la spate, își dorește să facă spectacol, își dorește să iasă în față. De mic a fost așa, și-a dorit să facă trăznăi de-astea.

E o trăznaie mare asta.
Da, dar începi cu trăznăile mici. (...) Trebuie să ai și un pic de orgoliu, să vrei să fii out there. Și până la urmă, poți să zici că vrei să mergi 41 la suta liber, dar trebuie să și poți. Trebuie să te și antrenezi pentru chestia asta. Că așa, sunt mulți copii: eu vreau să-mi îmbunătățesc timpul cu 10 secunde. OK, tipule, e foarte bine, dar faci asta în fiecare zi? Reușești să faci chestia asta în fiecare zi? Nu te judec, dacă încerci în fiecare zi și nu reușești, poate la un moment dat o să tragem concluzia că nu e cazul. Dar dacă nu faci chestia asta în fiecare zi..

Cum s-a remontat pentru o nouă probă, a doua zi dimineața? Nu ești un pic euforic?
A învățat din experiențele anterioare.

N-a mai fost campion mondial, care erau experiențele anterioare?
Dar a fost anul trecut la Budapesta, a făcut finala la 100 liber, a mers din ce în ce mai bine. Și a doua zi a fost 200-le. Și a stat toată noaptea, a răspuns la mesaje, a fost euforic, și a doua zi când s-a trezit, a făcut încălzirea, a plecat primul 50 și când a intors, nu era acolo. A încercat să accelereze și n-a avut de unde. Mental era epuizat. Dar până la urmă, scopul fusese să se califice la Jocurile Olimpice.

Și acum n-a mai citit mesaje deloc?
Nu. Are 6, 7 conversații pe Whatsapp. Mama, tata, mamaia. Și atât.

Și pe Instagram? Acolo a mai intrat.
Are n mesaje necitite. A intrat, le-a lăsat necitite. Oricum știe ce conțin, nu mai e o surpriză: felicitări, wow, bro, congrats, succes.

Deci a știut singur să se refocuseze.
Da. E și păcat să muncești atâta ca să te mulțumești cu mai puțin. Adică du-te până la capăt. Fă-ți treaba. 

Ce vă bucură cel mai mult din tot ce s-a întâmplat aici?
Că transmite TVR concursul. Și Europenele de juniori, poate asta mai mult. Cred că e cea mai bună publicitate pentru sportul nostru. Poate se vor uita mai mulți la înot. Și poate vor fi mai mulți copii care vor merge la bazin. Și poate vor fi mai mulți care-și vor dori să facă înot. Și poate se vor găsi mai multe resurse pentru cei care fac deja, dar sunt prinși în zona aia gri, de la speranță la certitudine, unde se pierd foarte mulți.

(...) Ne gândim că nu avem bazine în România. Nu, în România sunt bazine. Întrebarea e dacă sunt deschise sau nu și de ce nu sunt deschise. Pentru cine au fost făcute și pentru ce sunt folosite. Bazinul de la Călărași e gata de patru ani. La Târgu-Mureș din august (2021) este gata. Nu este deschis. Cineva trebuie să-l ia în administrare, primăria, consiliul local, să-l facă profitabil, să plătească factura la apă, la curent, la clor, la gaze, să facă posturi. Bazine sunt. Nu facem nimic cu ele. 

Vă temeți de valul de atenție de acasă și cum o să-l afecteze?
Mi-e teamă, dar odată ce ești în mare și vine valul către tine, nu prea ai cum să-l mai oprești. Adică nu ține de tine să-l oprești. Ce poți tu să faci e să vezi cum îți virezi bărcuța. 

Și ce urmează acum?
Ne întoarcem la antrenament, ce să facem altceva.

De luni?
Luni dimineața cred c-o să avem liber, că o să ajungem destul de târziu (duminica), o să și pierdem mult timp la aeroport. Dar luni după-amiază cu siguranță mergem la Otopeni, să participăm la antrenamente cu echipa, să facem niște schimburi de ștafetă. (...) Cred că e pregătit să-și asume rolul de căpitan. Să se dea jos de pe piedestalul care s-a construit acum și să se întoarcă acolo, alături de ei.


🌊 Ne vedem la Otopeni?

Campionatele Europene de Juniori au loc săptămâna aceasta (5-10 iulie) într-un nou complex olimpic de natație construit la Otopeni, cel mai mare din țară (început acum 13 ani, terminat în urmă cu un an, dar încă neinaugurat). E un moment important pentru David, care și la Budapesta le-a vorbit jurnaliștilor străini despre cât de entuziasmat e să concureze acasă, cum și-a chemat prietenii, cum speră ca tribunele să fie pline și atmosfera pe măsura celei din Ungaria când intrau în scenă vedetele locale. E și o șansă să-l vedem live și să mai înțelegem puțin din ce-l face special. Bilete nu mai sunt multe, dar se mai pot cumpăra de aici. Competiția va fi transmisă și pe TVR1.

Recomandări

A fost o ediție cu mult înot și azi, pentru că asta am făcut în ultimele săptămâni, și sincer, la cât de frumoasă e povestea asta, nu m-ar deranja să continui tot așa.

Vă las totuși și o recomandare din baschet, despre un alt antrenor tânăr, dedicat și cu rezultate impresionante: Mihai Silvășan, care a ajuns la șase sezoane pe banca echipei U- BT Cluj Napoca, unde a și jucat: un documentar despre cariera sa, realizat de Paul Olar și echipa de marketing a echipei, din care am rămas mai ales cu ceva ce spune unul din fanii intervievați:

„Tot sezonul ăsta, laitmotivul timeout-urilor era possession by possession. Dar acest possession by possession nu înseamnă nimic altceva decât să fii acolo. Să încerci. Să muncești. Și de cele mai multe ori, munca nu trădează. E foarte ușor să declari asta. E foarte greu să faci asta. Dar dacă o faci, ajungi acolo. Și cred că el e omul care demonstrează că se poate face asta. Și atunci, ce-i Mihai? Un exemplu. Un exemplu că dacă vrei, se poate. Și la Cluj se poate.”

---

Închei cu prima medalie mondială de aur pe care am ținut-o în mână. Pentru că un băiat de 17 ani care înoată repede mi-a oferit-o s-o pozez, din proprie inițiativă. Apoi a așezat-o cu grijă într-o cutie neagră și a pus cutia în rucsac, de frică să n-o rupă, dar și pentru că nu-i place să meargă cu medaliile la gât. Dar, dacă pe toate celelalte câștigate până acum le ține în debara, pe asta se gândește că poate o va pune în cameră. 

---

Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.

Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.

Copyright © 2022 Andreea Giuclea. All rights reserved.
Design de Alex Munteanu (Namogo)