Să-ți spui un Vamos! în fiecare zi
Privindu-l pe Nadal
Primiți ediția asta duminică în loc de sâmbătă pentru că ieri am avut un deadline la un text la care am muncit mult în ultimele săptămâni, și despre care abia aștept să vă povestesc mai multe. Dar s-a potrivit bine, pentru că azi Nadal joacă a 14-a sa finală la Roland Garros, și despre el vreau să vă povestesc. Sau despre mine, privindu-l.
Despre cât de mult mi-ar fi plăcut să-l văd jucând live, din tribunele Philipe Chatrier, la turneul de care e atât de legat, pentru care spune că a făcut eforturi mari să joace, poate o ultimă dată, cum a lăsat să se înțeleagă în ultimele conferințe: „Fiecare meci aici ar putea fi ultimul”; „Fanii știu că nu voi mai fi aici de prea multe ori”; „Nu știu ce se va întâmpla după, sincer.”
Voiam să-l văd de aproape ca să mă conving că e real, uman, că există în același spațiu cu noi, restul muritorilor. Pentru că asta-mi place atât de mult la el, că deși pare supraumană, puterea asta imensă vine dinăuntru, nu din afară. E doar voință.
Foto: Reuters
Voiam să-l văd și ca un fel de mulțumire, pentru că finala câștigată de el la Australian Open în ianuarie a fost ca un moment de reset personal. A venit într-o perioadă în care aveam nevoie de niște inspirație și de niște curaj, de niște blândețe și niște speranță că o să fie bine, după un început de an cam mohorât. Și victoria aia venită parcă de nicăieri, după accidentarea din toamnă, după ce credea că n-o să mai poată juca, după ce-a pierdut primele două seturi, a fost cumva despre toate astea.
A fost ca un reminder că trebuie să-ți spui un Vamos! în fiecare zi, chiar și când nu-ți vine sau nu știi exact încotro te duci sau nu prea mai crezi în destinație. Să te aduci pe teren, pentru că dacă ești acolo și faci câțiva pași și încerci câteva lovituri, o să găsești drumul.
N-am ajuns la Paris, dar i-am mulțumit și din fața televizorului, pentru că mi se pare un privilegiu că-l putem vedea, că ne oferă încă nopți ca cea din sferturi cu Djokovic. Că privindu-l, parcă înțelegi ceva despre viață, despre luptă, despre durere și nerenunțare, despre devotament pentru ce faci. Despre noi, oamenii.
Știu că mulți sperăm să nu fie ultimul Roland Garros. Să fie el cel care oprește timpul, care continuă să ne uimească, să ne arate ce poate face un corp când mintea e puternică. Dar nici măcar voința lui inepuizabilă nu-l poate opri, și poate nici n-ar trebui, când durerile cronice par să provoace mai multă suferință decât fericirea adusă de tenis. Cum a spus recent:
„I imagine there will come a time when my head says: ‘Enough‘. „Pain takes away your happiness, not only in tennis but in life. My problem is that I live many days with too much pain.”
Voi cum vă uitați la meciurile lui?
➡️ Treizecizero a fost la Paris și l-a văzut jucând pe terenul care-i aparține: „Cu chinurile lui lumești, dar cu aura lui de supraom, Rafa a fost vindecat din nou de acest teren, de energia alor săi.”
➡️ Finala e azi la 16.00, cu Casper Ruud, primul norvegian care ajunge într-o finală de Grand Slam. Ruud îl are pe Nadal ca model și s-a antrenat la Academia lui din Spania.
➡️ Iga Świątek a câștigat ieri finala feminină, dar asta nu cred că mai e vreo noutate. E a 35-a victorie consecutivă, și The New Yorker se întreabă când o să mai piardă.
Tecău și a doua etapă
Foto: Ramona Toderaș | 30-0
Apropo de retrageri, am vorbit recent cu Horia Tecău despre cum e viața după ce nu mai ești jucător și mi-a plăcut cât de împăcat e cu ce trăiește, perspectiva diferită pe care o aduce felului în care privim încheierea carierei unui sportiv și dorința de a folosi tot ce-a acumulat ca jucător ca să ofere și altora din lecțiile sale:
„N-am niciun sentiment de I’m missing out din tenis. Văd etapa asta ca pe o transformare: a trecut perioada de practică, de a învăța, de școală, și acum se transformă în aplicare, în împărtășire. Cumva, etapa asta a doua e mai importantă decât prima. Prima fost de acumulat experiență și acum trec în altă dimensiune, unde și responsabilitatea mai mare, pentru că transmiți mai departe. Dar e mai împlinitor.”
Iar felul prin care vrea să dea mai departe e un proiect pentru copii, la care se gândește de câțiva ani, îl visează și îl creionează în minte: un loc unde să se joace și să învețe despre sport, despre mișcare, despre tot ce înseamnă sportul: și disciplină, și voință, și nutriție, și somn, și despre a lucra în echipă, și despre fairplay.
Un loc unde accentul să fie pe bucuria de a te juca, de a face mișcare, nu neapărat pe performanță. „Mi se pare că performanța este nișată, e doar pentru câțiva, care își doresc asta, dar gândul la performanță ar trebui să vină mai târziu, după 12 ani.”
Vede des în tenis că se pune accent pe competiții și pe rezultate de la vârste mici. Părinții încep să urmărească turneele, locul în clasament, pe cine a bătut, dacă e mai bun decât celălalt. Și nu despre asta ar trebui să fie sportul. „Parametrii de succes mi se pare c-ar trebui să fie bucuria copilului, cum se comportă, câtă încredere are în el, e comunicativ, e vesel. Cam ăștia ar fi parametrii locului pe care aș vrea să-l creez, nu ce clasament are, cât de bun e, pe cine a bătut și altele.”
„Există multe școli unde te duci să înveți tenis, dar mai puțin unde înveți să fii om-campion, sau înveți valorile astea. Am simțit și simt că acolo mi-aș doza atenția și energia, într-un astfel de proiect. Mi se pare că ar fi cel mai împlinitor lucru pe care pot sa-l fac, și natural pentru mine în momentul ăsta.”
➡️ Mai mult despre cum se bucură de noua etapă, cu ce vrea să rămânem din cariera lui și ce impact își dorește să aibă mai departe am scris aici.
➡️ Îl mai vedem o dată jucând vinerea viitoare, în meciul său de retragere de la Sports Festival
#devăzut
Dacă sunteți cu gândul la mare, ca mine, vă puteți clăti ochii cu cel mai mare val pe care s-a făcut surf vreodată. Are 26,21 metri și cel care l-a cucerit, stabilind un record mondial, e surferul neamț Sebastian Steudtner. S-a întâmplat în Nazaré, Portugalia, în octombrie 2020, dar măsurătorile au durat 18 luni.
Steudtner povestește în acest interviu despre decizia de-a se muta în Hawaii la 16 ani pentru surf (i-a luat trei ani să-și convingă părinții), cum se pregătește mental să atace valuri imense, prietenia cu Jurgen Klopp și de ce nu are un plan B: „If you dedicate your life to something, especially when it's dangerous, you have to be 100% convinced by plan A.”
Foto: Marca
Time-out cu recomandări
Colegii de la 30-0 și Lead au lansat un newsletter zilnic, despre momentele memorabile din sport și eroii care ne inspiră. Sign in aici pentru o doză matinală din tot ce are mai bun sportul.
Dinamo a retrogradat pentru prima dată în istoria de 74 de ani.
Orice crezi despre cariera lui Adrian Mutu, o să-ți placă textul scris de Ciprian Rus despre scrisoarea cu care și-a anunțat retragerea din fotbal, în mai 2016.
LeBron James și rețeta primului miliard de dolari din baschet și afaceri (Spoiler: Printre altele, e și acționar la Liverpool)
Tot #devăzut: acest discurs al lui Zlatan Ibrahimović după ce-a câștigat titlul cu Milan în Italia, după 11 ani, jucând șase luni cu ligamentul rupt la genunchi.
Mulțumesc că ați citit (chiar și duminică).
Și Vamos!
Povești din Sport e un newsletter bilunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim. Dacă ți-a plăcut ce-ai citit, m-aș bucura să-l dai mai departe.
Dacă l-ai primit de la un prieten, te poți abona aici.
Copyright © 2021 Andreea Giuclea. All rights reserved.
Design Alex Munteanu (Namogo)
Unsubscribe