Cu inima în Ucraina și cu mintea pe teren

Mar 12, 2022

Sportive care pleacă

„Nu știu cum se va termina războiul, dar trebuie să aveți grijă una de cealaltă, să luptați pentru visurile voastre, să vă construiți o nouă viață și să fiți mereu împreună”, i-a spus tatăl jucătoarei de tenis Dayana Yastremska când s-au despărțit, la o zi după ce Rusia a invadat Ucraina. În timp ce părinții lor au rămas în Odessa, Dayana (21 de ani) și sora ei mai mică, Ivanna (15), au ajuns în România, îmbrăcate în treninguri roz, cu două valize și rachetele de tenis pe umăr.

„E un film sau e real?”, s-a întrebat Dayana din nou și din nou, în timp ce le făcea cu mâna părinților din feribotul care le trecea Dunărea spre Vama Isaccea. Din România au plecat noaptea următoare spre Lyon, la un turneu de tenis unde Dayana a ajuns până în finală.

Nu i-e ușor să se concentreze la tenis, i-a spus jurnalistului Ben Rothenberg, dar o motivează felul în care luptă cei de acasă, așa că „pot să găsesc și eu niște putere și energie”. Se gândește și la ce i-a spus tatăl înainte să se despartă, că tenisul e modul prin care își poate construi un viitor – „singurul lucru la care sunt bună momentan” – și că trebuie să aibă singure grijă de ele.

După primul meci, cel mai greu din viața ei, în care a învins-o pe Ana Bogdan, a spus că inima ei a rămas acasă, în timp ce mintea ei luptă pe teren. „Sunt multe gânduri și imagini care-ți trec prin fața ochilor în timp ce joci, pentru că mereu citești știrile, vezi videouri cu explozii, cu rachete care zboară în clădiri. În același timp vorbești cu părinții, ai emoții pentru toată lumea. De asta, ieri am început să plâng pe teren, nu pentru că pierdeam sau nu jucam bine – față de ce se întâmplă acolo, asta e nimic. Plângeam pentru că am simțit durere, multă durere pentru tot ce se întâmplă. Dar am văzut susținerea din întreaga lume, am văzut câte mesaje am primit, oameni care vor să ne ajute cu orice avem nevoie, am văzut steagul pe marginea terenului, oameni în public care mă susțineau. Știam că părinții se uită la meci și am vrut mult să câștig, să lupt pentru Ucraina, pentru mine; pe teren, unde pot să fac asta.”

Sportivi care se întorc

E imposibil să iei decizia să te întorci în Ucraina să lupți fără să stai pe gânduri, mai ales când ai familie și copii, spune fostul jucător de tenis Sergiy Stakhovsky, care era în vacanță în Dubai cu cei trei copii când a început războiul. Indiferent ce-ar fi ales, s-ar fi simțit vinovat. „Dacă aș fi stat acasă, m-aș fi simțit vinovat că nu m-am întors. Și acum sunt aici și mă simt vinovat că i-am lăsat acasă”, a spus într-un interviu pentru CNN.

Nu le-a spus copiilor unde pleacă, dar crede că își vor da seama curând. Soția lui a fost furioasă la început, dar a încercat să-l înțeleagă. „Eu m-am născut aici, bunicii mei sunt înmormântați aici și mi-ar plăcea să existe o istorie pe care să le-o povestesc copiilor. Dacă aș sta acasă și Ucraina ar eșua, nu ar mai exista Ucraina, nici măcar în cărțile de istorie.”

Ca Stakhovsky sunt și alți sportivi care s-au întors să-și apere țara. Maratonistul Mykola Nyzhnyk a călătorit 8.000 de kilometri din Kenya, unde se antrena, înapoi în Ucraina. Campionul mondial la biatlon Dmytro Pidruchnyi s-a înrolat după ce s-a întors de la Jocurile Olimpice de la Beijing. La fel au făcut balerine și pugiliști, fotbaliști și cicliști, sau biatlonistul de 19 ani Yevhen Maylshev, care a murit într-o luptă săptămâna trecută. La fel a făcut și Yuri Vernydub, antrenorul lui Sheriff Tiraspol, cu care a învins surprinzător Real Madrid în urmă cu câteva luni, și care a spus pentru BBC că gândul la fotbal îl ajută în perioada asta. „Fotbalul este viaţa mea. Sper că acest război nu va dura mult. Vom câştiga şi mă voi întoarce la munca pe care o iubesc”.

Întrebat dacă e dispus să-și sacrifice viața pentru țara lui, Stakhovsky, care în 2013 îl învingea pe Roger Federer la Wimbledon, a spus că „asta e o întrebare la care nu am un răspuns. Nu cred că există vreo persoană care să vă spună că e gata să-și sacrifice viața. Vreau să-mi văd copiii, asta e sigur. Vreau să-mi văd soția. Ăsta e țelul meu. Dar nimeni nu știe ce se va întâmpla.”

Acum, familia lui înțelege de ce e acolo: „ca țara pe care o iubesc și al cărei cetățean sunt să mai existe pe hartă, să se dezvolte, să devină mai bună, să devină europeană. Și, eventual, copiii mei să vadă transformarea țării mele.”

O poveste paralimpică

Tot ce și-a dorit Laura Văleanu după accidentul de motocicletă de la 16 ani a fost să poată schia din nou.

Făcea schi de performanță de la cinci ani, iar în 2005 ieșise campioană națională la slalom uriaș. Anul următor, a avut un accident de motocicletă. După trei săptămâni și mai multe operații prin care medicii au încercat să-i recupereze piciorul drept, i-au spus că trebuie să aleagă dacă să-l păstreze, cu grefe luate din alte părți ale corpului, sau să-l amputeze sub genunchi și să încerce o proteză.

A întrebat care e cea mai bună variantă ca să revină pe schiuri. Când a aflat că tehnica protezării e avansată și că ar putea să schieze ca înainte, a ales amputația.

Evoluția tehnologiei, a materialelor sau a designului au schimbat felul în care arată și funcționează protezele, dar și viețile oamenilor. Le-au oferit mai multă mobilitate, mai mult confort fizic și emoțional, mai multă încredere în corpul lor. Le-au oferit curajul de-a ieși din casă, de a merge la școală sau la serviciu, de ieși cu prietenii și de a fi activi. Și de a concura la Campionate Mondiale și Jocuri Paralimpice.

Acest progres al industriei de protezare a fost legat de perioadele de conflict din istorie și de numărul tot mai mare de răniți, care au determinat statele să investească tot mai mult în cercetare. „Din păcate, ăsta e adevărul: un război va aduce mai mulți amputați, iar mai mulți amputați înseamnă mai multi protezați. Deci mai multe componente folosite, și de aici și soluții mai bune care ar trebui găsite”, mi-a spus Adrian Pleș, un tehnician ortoped din Oradea care a participat la acțiuni umanitare în Irak, în Haiti sau în Ucraina, unde în 2015 a ajutat cu realizarea unei proteze un soldat rănit în timp ce apăra aeroportul din Donețk.

Pentru sportivii cu amputații, proteza e parte din echipament, alături de costumul de schi, cască sau clăpari. Trebuie să ți se potrivească atât de bine încât să simți că e piciorul tău real, spune Laura; să nu te deranjeze nimic, să te concentrezi doar pe a performa. Ea a avut nevoie de aproape un an să se simtă confortabil cu proteza și de doi s-o simtă parte din corpul ei.

În 2010 a fost prima sportivă care a reprezentat România la Jocurile Paralimpice de iarnă, la Vancouver. Avea 18 ani, nu era încă obișnuită cu proteza, schiurile erau prea lungi și prea grele pentru musculatura picioarelor ei, încă nesuficient de dezvoltată, și îi cauzau dureri și răni la bont, partea din picior rămasă după amputație. S-a clasat pe 14 din 23 de participante la slalom uriaș, dar nu i s-a părut un rezultat mulțumitor.

Nici la Soci (2014), unde a obținut locul 5 la slalom și locul 7 la slalom uriaș, n-a fost mulțumită. „Nu am putut savura nicio participare până acum, pentru că mi-am pus foarte multă presiune și scopuri extrem de înalte și am fost de fiecare dată dezamăgită și extrem de tristă; deși rezultatele au fost extraordinare, acum că privesc înapoi.”

Înainte să plece spre Beijing, la probabil ultimele ei Jocuri, mi-a spus că își dorește ca de data asta să se bucure de ce trăiește. Să schieze cum știe că poate și să nu mai lase presiunea unor obiective să-i umbrească experiențele, cum s-a întâmplat în trecut.

„Acum am înțeles despre ce este vorba, de fapt. Cel mai important e să poți să fii fericit și împlinit în fiecare clipă, indiferent ce îți oferă viața, și să nu te fixezi atât de tare pe anumite țeluri, care pot fi împlinite, dar în același timp pot fi și pierdute în orice clipă.”

✍🏻 Am scris pe Autocritica povestea Laurei și a protezei care o ajută să schieze.

Time-out cu recomandări

Dacă aveați nevoie de un refugiu în weekend, a venit: a apărut sezonul nou din documentarul Netflix Drive to Survive.

Lumea fotbalului a ignorat prea mult timp adevărul despre banii lui Roman Abramovich.

Ucraina ocupă locul 2 în clasamentul pe medalii de la Jocurile Paralimpice, după China, iar sportivii dedică fiecare medalie celor de acasă.

Pe terenul celor care ajută. O recomandare nesportivă, dar legată de ce trăim zilele astea: un reportaj audio făcut de colegele mele de la DoR despre voluntarii, activiștii civici și asistenții sociali care ajută, în prima linie, refugiații care vin din Ucraina, cu informații, mâncare, găzduire, donații, transport și încurajări.

Ce rol a jucat sportul în viața lui Putin, cum s-a folosit de el pentru a-și menține puterea și de ce contează eliminarea Rusiei din comunitatea sportivă globală.

Reporter sportiv cu visuri olimpice, autoarea cărții Neînvinșii, interesată de cum se vede inegalitatea de gen în lumea sportului. Citește-mi poveștile pe dor.ro și lead.ro.

Povești din Sport

Discussion about this post