Cum supraviețuiești părților grele
Orice se întâmplă în sport zilele astea, pe lângă războiul din Ucraina, pare nesemnificativ. Cu toate astea, s-au jucat în continuare meciuri, sportivii au transmis mesaje de pace și s-au luat decizii privind competiții care ar fi trebuit să aibă loc în Rusia. Cum se reflectă acest moment în lumea sportului:
↳ UEFA a anunțat că va muta la Paris finala masculină a Ligii Campionilor, care urma să aibă loc pe 28 mai la St Petersburg, și că meciurile echipelor Rusiei și Ucrainei din competițiile europene din următoarea perioadă vor fi jucate pe teren neutru.
↳ Și CSM București va juca pe teren neutru returul dublei cu ȚSKA Moscova (antrenată de românul Florentin Pera) din optimile Ligii Campionilor la handbal feminin (26 martie-2 aprilie). „Este păcat că se întâmplă astfel de lucruri în lume. În viaţă sunt lucruri mult mai importante ca sportul”, a spus Cristina Neagu.
↳ UEFA ia în calcul și posibilitatea ruperii contractul comercial pe care-l are cu Gazprom, compania de stat rusească și principalul sponsor. Manchester United a încheiat parteneriatul comercial cu compania aeriană Aeroflo, echipa de F1 Haas a șters de pe monopost logoul sponsorului rusesc Uralkali la testele de vineri, iar FC Schalke 04 a anunțat că va scoate logoul sponsorului Gazprom de pe tricouri.
↳ UEFA a fost criticată pentru că nu a difuzat la TV mesajul împotriva războiului arătat de fotbaliștii echipelor Napoli și Barcelona, care au jucat joi seară în 16-mile Europa League.
↳ Jucătorul ucrainean Ruslan Malinovskyi a afișat și el mesajul No War in Ukraine pe tricou, după ce a înscris pentru echipa sa, Atalanta, joi seară. Jucătorul rus de tenis Andrey Rublev, numărul 7 mondial, a scris mesajul No war please pe camera care-l filma, după ce s-a calificat în finala turneului de la Dubai. Noul număr 1 mondial, Daniil Medvedev, a spus și el că își dorește pacea.
↳ Printre refugiații ajunși în România e și jucătoarea de tenis ucraineană Dayana Yastremska (21 ani), împreună cu sora ei mai mică. Părinții lor au rămas în Ucraina.
↳ Formula 1 a anulat, „în circumstanțele actuale”, Marele Premiu al Rusiei, care urma să aibă loc pe 25 septembrie la Sochi, o decizie cerută de piloții Sebastian Vettel și Max Verstappen. Deși s-a cerut anularea ei și în 2014, când Federația Rusă a anexat Crimeea, Putin a oferit trofeul câștigătorului.
↳ Mircea Lucescu, antrenorul lui Dinamo Kyiv, a plecat vineri spre România cu mașina, după o noapte petrecută în baza de pregătire a clubului, alături de fotbaliști și de familiile lor. Jucătorii brazilieni de la Dinamo Kiev și Shakhtar Donetsk au transmis un mesaj video guvernului lor, cerând ajutor să părăsească țara.
↳ Comitetul Olimpic Internațional a acuzat Rusia că încalcă Armistițiul Olimpic, o rezoluție a Națiunilor Unite menită să asigure participarea sportivilor în siguranță la competițiile olimpice și colaborarea internațională pentru pace. Era în vigoare până după Jocurile Paralimpice de Iarnă (4-13 martie), iar Comitetul Paralimpic încearcă să ajute sportivii ucraineni să ajungă în siguranță la Beijing. Rusia a încălcat acest pact de alte două ori în ultimii 14 ani: a invadat Georgia în timpul JO de vară din 2008 și a anexat Crimeea la puțin timp după încheierea JO de iarnă de la Soci din 2014.
„Știu că mulți nu se simt confortabil cu amestecul dintre sport și politică, dar situația din Ucraina a depășit cu mult sfera politicii.”
Nigel Huddleston, Ministrul Sportului în Marea Britanie
Cum supraviețuiești părților grele
O poveste impresionantă a unei sportive născută în Ucraina care a avut șansa unei vieți mai bune prin sport, după ce a fost adoptată de o profesoară din SUA.
Oksana Masters s-a născut în 1989, în Ucraina, cu mai mult defecte la picioare și mâini, despre care crede că sunt efecte ale accidentului nuclear de la Cernobîl (șase degete la fiecare picior, unul mai scurt decât celălalt, degete lipite la mână, îi lipseau tibiile). Părinții au dat-o spre adopție și a crescut în orfelinate, unde a suferit mai multe abuzuri. La șapte ani a fost adoptată de o profesoară din SUA, care a văzut o fotografie cu ea, după un proces birocratic care a durat doi ani. În State, au urmat multe operații de reconstrucție ale degetelor mâinilor și amputații ale ambelor picioare: stângul la 9 ani, dreptul la 14.
Mama ei a dus-o la orice sport era dispusă să încerce, de la patinaj la înot, de la călărit la cățărat. Tot ea a insistat să încerce, măcar o zi, canotajul adaptat, pe care Oksana îl evita pentru că nu voia un sport pentru persoane cu dizabilități, voia să fie ca toți ceilalți. Când s-a desprins cu barca de ponton și a început să vâslească, a trăit o senzație de libertate și control care îi fusese luată în trecut.
La Jocurile Paralimpice din 2012, a câștigat bronz. A trebuit să renunțe la canotaj din cauza unei accidentări la spate, dar s-a apucat de ciclism și schi. A concurat la cinci ediții olimpice, de vară sau de iarnă, și a câștigat 10 medalii (patru de aur), la patru sporturi. Acum se pregătește de Jocurile Paralimpice de iarnă de la Beijing, care încep pe 4 martie.
Sportul e o formă de terapie. A ajutat-o să devină mai puternică, mai sănătoasă și să-și aprecieze corpul pentru ce poate să facă, nu ce-i lipsește. „În povestea unui sportiv paralimpic, oamenii se focusează pe dificultăți, nu pe atleticism”, spune. „Sunt orfană, fără picioare, schioare, în ordinea asta. Mă frustrează, pentru că acum nu mai sunt orfană, am o familie incredibilă. Și picioarele mele mi-au oferit oportunitatea să fiu sportivă. (...) Toată lumea trece prin greutăți. Doar că unele sunt mai vizibile.”
Nu vrea să fie privită ca o eroină, ci ca cineva care încearcă să supraviețuiească traumelor prin care a trecut, „cum face toată lumea”. Nu vrea nici ca autobiografia la care lucrează, The Hard Parts, să fie privită ca o carte inspirațională, ci să ofere cititorilor putere pentru părțile dificile din propriile vieți.
Pe 24 februarie, când Rusia a atacat Ucraina, Oksana a scris pe Twitter că „inima și sufletul meu sunt și ucrainene și americane. În seara asta, inima mea e frântă pentru țara în care m-am născut și pentru oamenii din Ucraina.”
Q&A: Jocurile Paralimpice
Mihăiță Papară (41 ani) e primul snowboarder cu handicap care reprezintă România la competiții internaționale. Și-a pierdut piciorul stâng în 2005, într-un accident de mașină. Trezindu-se în spital, nu vedea cum ar fi putut să-și continue viața de dinainte. A găsit speranță când a văzut într-o revistă o fotografie cu schiori cu amputații asemănătoare
În 2006, a aflat de la firma de protezare din Oradea unde și-a făcut proteza că una dintre pacientele lor, o fată de 16 ani cu amputație sub genunchi, schiază. În 2010, când Laura Văleanu a devenit prima reprezentantă a României la Jocurile Paralimpice de Iarnă, Mihăiță s-a gândit că ar putea să încerce și el.
La ediția din 2018 din Coreea de Sud, s-a clasat pe 11 la Snowboard Cross și Banked Slalom. În 2020 a câștigat un argint la Cupa Mondială de Double Banked Slalom din La Molina, prima medalie a României la para-snowboard.
E jurist, lucrează ca traducător la Consiliul Uniunii Europene, are doi copiii (9 și 7 ani) și, înainte să plece spre Beijing, unde el și Laura Văleanu sunt singurii reprezentanți al României, mi-a răspuns la câteva întrebări:
Ce înseamnă sportul pentru tine și cum te-a ajutat după accident?
În 2005, exista foarte puțină informație cu privire la modalitățile de recuperare a persoanelor cu handicap. Unele dintre foarte puținele imagini cu adevărat pozitive pe care le-am găsit în acea perioadă erau cu persoane cu handicap care participau la competiții sportive. Uram imaginile cu persoane cu handicap resemnate, suferinde, rușinate, mi-era groază că ar urma să devin și eu așa.
Când am văzut sportivi cu handicap fizic concurând, răzbind, bucurându-se de victorii sau măcar de competiție, mi-am dat seama că asta poate fi una dintre soluțiile la situația mea. În timp, mi s-a confirmat faptul că am avut dreptate, iar acum încerc să îi ajut și pe alții, atrăgându-i spre sport.
Dacă aș putea să îmi dau un sfat, mie celui de imediat după accident, ar fi să mă apuc de sport. Recuperarea fizică, psihică, socială, se face infinit mai ușor, mai simplu și mai eficient. În alte țări se aplică la nivel național această metodă, de mulți ani. În Țările de Jos există un program național de încurajare a practicării sportului, tocmai ca metodă de reducere a costurilor medicale pe termen lung, evitând degradarea stării de sănătate a populației. Iar sportivii cu handicap sunt folosiți pentru promovarea mișcării sportive, ca factor motivațional.
Ce impact îți dorești să ai prin ce faci, dincolo de rezultate?
De mulți ani încerc să întorc și altora din ajutorul primit, pentru că am fost ajutat de apropiați, dar și de foarte mulți necunoscuți. În 2007, am înființat împreună cu părinții mei un ONG, cu scopul de a ajuta și noi pe alții care au trecut prin situații asemănătoare. Un handicap nu afectează doar persoana cu handicap, ci îi afectează și pe membrii familiei sale, și pe apropiații săi, chiar și comunitatea din care face parte.
Sunt foarte bucuros că am reușit să inspir și pe alții să încerce snowboardul. Am avut mai multe evenimente de prezentare a acestui sport și de testare (inclusiv a mecanismelor mele de proteză), la care au participat și fete, și băieți, cu vârste, handicapuri și cu experiențe diferite. Trei dintre participanții la aceste evenimente îmi sunt acum colegi de echipă, iar potențialul lor este grozav.
Cu ce gânduri te pregătești de Jocurile Paralimpice?
Îmi doresc o medalie, chiar dacă sunt conștient că nu va fi simplu să o obțin. Îmi cunosc foarte bine concurenții, știu ce pregătire au, ce echipe de profesioniști au în spate, câte zile de antrenament pe zăpadă în fiecare an și ce bugete. Din multe puncte de vedere, suntem mult în urma lor. Dar asta nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne motiveze să găsim soluții.
În 2018, am fost beneficiarul unui wildcard, dar am pus foarte multă presiune pe mine. Prima participare, singurul reprezentant al țării, cu mult mai puține zile de antrenament pe trasee tehnice de acel nivel față de concurenții mei. În plus, mă lăsasem impresionat și de factori externi, de exemplu de accidentările serioase care avuseseră loc la antrenamentele oficiale (rupturi de ligamente, fracturi craniene). De data aceasta, este diferit. Am mult mai multă experiență, iar în anii din urmă am progresat enorm.
Time-out cu recomandări
Cum a devenit sportul o investiție profitabilă pentru industria spălării de imagine.
Am scris în newsletterul Iașul Nostru despre cum a ajuns judoka Simionescu Vlăduț pe locul 13 mondial, cum a trecut peste dezamăgirea de la Jocurile Olimpice și despre dorința lui de contribui la dezvoltarea judoului ieșean și de a crea condiții mai bune pentru viitoarele generații.
Tot Rusia ne-a oferit cele mai triste imagini de la JO de iarnă, cu trei patinatoare minore în lacrimi după finala individuală. Cultura abuzului din patinajul rusesc seamănă cu cea din gimnastica lui Karolyi.
Ar putea Arena Națională să-și acopere cheltuielile de întreținere (și să aducă bani la bugetul Capitalei) prin vânzarea numelui?
Dacă aveți nevoie de o dovadă de bunătate zilele astea: După ce a câștigat aurul olimpic, schiorul finlandez Iivo Niskanen a așteptat finalul cursei de cross-country ca să-l îmbrățișeze pe ultimul clasat, colombianul Carlos Andres Quintana, ajuns după aproape 20 de minute la finish.
