„Nu vreau să fiu ținut minte doar ca un pilot”
O retrospectivă
Sper că ați găsit sub brad tot ce vă doreați, dar mai ales o pauză. Am schimbat data de trimitere pentru această ultimă ediție din an, ca să nu aterizez în inboxurile voastre sâmbăta, la masa de Crăciun. Recunosc și că eram spre zero cu enegia, dar n-am vrut să închei anul fără să vă mulțumesc că citiți acest newsletter și-mi oferiți din timpul vostru, deja de trei ani. E o mare bucurie și vă sunt tare recunoscătoare.
Așa cum sunt recunoscătoare și pentru lucrurile bune din 2021, un an care m-a lăsat să mă întorc pe teren, să privesc din nou în ochi oamenii pe care-i intervievez, să aud suporteri cântând, aplaudând, lovind în tobe și făcând valuri, să trăiesc un meci de Campionat European cu stadionul plin, să călătoresc din nou la turnee și să-mi amintesc cum se trăia sportul înainte de pandemie.
A fost și un an care mi-a adus un premiu la care n-aș fi îndrăznit să visez și un interviu cu Emma Raducanu pe care încă cred că l-am visat, în care am zis mai des da în ciuda emoțiilor, am scris mult și în locuri noi, printre care prefața unei cărți dragi, și mai ales, în acest newsletter, care m-a învățat despre răbdare, constanță, decizii, libertate vs structură și cum să nu lași micile frustrări și dezamăgiri să consume din motivația cu care ai pornit la drum.
Am și o listă cu proiecte și articole care n-au ieșit, în vârful căreia e faptul că n-am ajuns la Jocurile Olimpice. Dar după ultimii ani, încerc să accept că nu totul iese cum ne dorim și să să mă bucur mai mult de lucrurile bune. Ceea ce vă doresc și vouă.
Duminicile cu Formula 1
Mult timp, duminicile în familia noastră au însemnat prânzul luat în sufragerie, uitându-ne la Formula 1, în mare parte pentru Michael Schumacher. Apoi, eu și fratele meu am crescut și ne-am mutat de acasă, Schumacher s-a retras și o vreme ne-am îndepărtat toți de curse. De doi ani, Călin ne-a readus în fața televizorului duminica. A reînceput să urmărească F1 în 2019 și să ne povestească despre noii piloți și noile rivalități. Ne-am uitat toți la Drive to Survive pe Netflix, iar cursele pe care nu le-am văzut împreună le-am comentat pe grupul de WhatsApp. Aici eram în Sibiu în primăvară, urmărind startul unei curse.
Vă scriu despre asta acum pentru că sezonul recent încheiat ne-a oferit multe duminici frumoase, iar finalul lui a fost probabil cel mai important (și controversat) eveniment sportiv din decembrie (las mai jos și niște recomandări) și chiar dacă nu l-am văzut împreună, l-am comentat de Crăciun, reuniți în sufragerie.
Dar și pentru că ce mi-a plăcut cel mai mult la poveștile acestui final de an a fost cum au fost trăite alături de cei dragi: cum a sărbătorit Max Verstappen titlul de campion mondial alături de tatăl sau de iubita sa; cum și-a îmbrățișat baschetbalistul Stephen Curry părinții după ce-a depășit recordul NBA pentru cele mai multe coșuri de 3 puncte; cum a fost consolat Lewis Hamilton de tatăl său, care și-a ipotecat casa și a avut trei joburi în paralel ca să-i susțină drumul în motorsport.
Hamilton, dincolo de recorduri
Anthony Hamilton e cel care i-a oferit fiului său încrederea pe care nu a primit-o la școală, unde era adeseori agresat, unde i se spunea că nu are niciun viitor și de unde a fost exmatriculat pentru ceva ce nu făcuse.
„La fel ca mulți alți elevi de culoare, și eu mi-am pierdut încrederea și mi-a fost greu să văd un viitor de succes, din cauza școlii. De ce să cred în mine dacă școala nu o făcea? Pentru mine, răspunsul a fost tatăl meu. Încrederea lui în mine și insistența lui de a-mi urma visurile m-au adus unde sunt azi.”
Tatăl l-a dus la lecții de box, ca să învețe să se apere, și l-a trimis înapoi în ring când a ieșit plângând, lovit de un adversar mai mare. „O să te întorci și o să dai tot ce poți”, i-a spus. „Trebuie să-ți înfrunți temerile.” S-a întors și n-a mai primit niciun pumn.
Tot Anthony i-a spus să vorbească pe circuit, și asta a făcut. La 36 de ani, are cele mai multe victorii, cele mai multe plecări din pole-position și cele mai multe prezențe pe podium din istorie, și șapte titluri mondiale, un record pe care îl împarte doar cu Schumacher.
„Știu cât de greu era pentru tatăl meu doar să avem anvelope noi în fiecare weekend. Asta a avut un impact major asupra mea. Nu pot pur și simplu să mă gândesc că merit să fiu aici. Nu pot să irosesc această oportunitate.”
Dar în ultimul an, mai ales după moartea lui George Floyd, a înțeles că nu vrea ca moștenirea sa să fie doar despre recordurile de pe pistă. Că faptul că e primul și încă singurul pilot de culoare vine cu responsabilitate. Și că, deși credea că faptul că a ajuns în vârful unui sport exclusivist va fi un exemplu pentru alții ca el, nu vede pe nimeni venind din urmă, așa că trebuie să facă mai mult.
La final de 2019, după ce-a câștigat al șaselea titlu mondial, a fost șocat de cât de puțini oameni din backgrounduri diverse apăreau în poza echipei sale, Mercedes. În iunie 2020, a format o comisie care să cerceteze, în parteneriat cu Academia Regală Britanică de Inginerie, de ce sunt atât de puține minorități în motorsport. Nu doar la volan, ci și în departamentele de ingineri, de PR sau de marketing. „Sunt doar 20 de locuri de piloți. Dar sunt peste 40.000 de joburi în motorsport în Marea Britanie, și mai puțin de 1% sunt ocupate de oameni din comunitățile de culoare”, a spus într-un interviu. Vara aceasta, Comisia Hamilton a publicat un prim raport, care cuprinde 10 recomandări pentru ca mai mulți tineri de culoare să studieze ştiinţa, tehnologia, ingineria şi matematica și să poată urma o carieră în motosport.
„Pe măsură ce trec anii, îți dai seama că succesul e ceva minunat. Dar dispare destul de repede. Și nu vreau să fiu ținut minte doar ca un pilot, pentru că îmi pasă de atât de multe alte lucruri.”
Alte recomandări motoristice:
↳ Noul campion mondial, Max Verstappen, a urcat la 3 ani într-un monopost de Formula 1. A devenit pilot înainte să aibă dreptul să conducă mașini pe drumuri publice. Și-a câștigat porecla Mad Max pentru incidentele controversate în care a fost implicat. Despre el și despre rolul avut în cariera sa de tatăl său, fost pilot F1, a scris Autocritica.
↳ Un portret al lui Lewis Hamilton din Wired despre cum l-a transformat moartea lui George Floyd și tensiunea dintre a fi un superstar marketabil și o forță a schimbării, două identități care nu sunt mereu compatibile.
↳ Bătălia pentru titlu, în imagini. O retrospectivă vizuală a rivalității dintre Hamilton și Verstappen din acest sezon. Cum e asta:
↳ Tot pe Autocritica, povestea lui Frank Williams, a cărui viață s-a confundat cu ultimii 52 de ani din istoria Formulei 1, a cărui echipă a câștigat nouă titluri la constructori și șapte la piloți și care a murit pe 28 noiembrie.
↳ Dacă aș avea și eu un premiu de dat, ar merge la Sebastian Vettel, care sezonul ăsta a rămas să curețe gunoaiele din tribune după Marele Premiu al Marii Britanii și a organizat o cursă de karting doar pentru femei în Arabia Saudită, unde femeile au voie să conducă abia din 2018.
Alte povești de final de an
🤾 Norvegia câștigă iar
De când scriu despre handbal mă minunez de echipa de handbal feminin a Norvegiei, mereu zâmbitoare și câștigătoare (tocmai a devenit campioană mondială pentru a patra oară), și de felul cum trăiesc nordicii sportul. Acum doi ani, scriam despre sistemul norvegian, care nu pune competiția deasupra dezvoltării armonioase a copiilor: până la 13 ani, nu se organizează campionate naționale; până la 11 ani, nu se organizează nici campionate regionale și nu e permisă publicarea de scoruri sau clasamente. Astfel, 93% dintre copii cresc făcând sport în mod organizat, gratis, neîngrădiți de campionate și de presiunea rezultatelor.
🤸♀️ Încă o retragere
Nu e ediție de newsletter în care să nu scriu despre retragerea unui sportiv cu care am crescut. După Horia Tecău și Ana Maria Popescu, Larisa Iordache își încheie și ea cariera, după 20 de ani petrecuți în sala de gimnastică, pe podiumuri și (mult prea mult) în săli de operații și recuperări.
Operată recent la glezna care a împiedicat-o să concureze la Tokyo, cea mai importantă gimnastă româncă a ultimilor ani încheie un drum care i-a adus multe medalii, dar și multe șanse irosite din cauza accidentărilor. Despre cum a învățat să le accepte, mi-a povestit în vară.
Acum, spune că e împăcată cu decizia pe care a luat-o: „Este timpul pentru o viață normală și un pic mai liniștită. Am pus cipicii deoparte, costumul în dulap și tot ce am trăit până acum într-un sertar micuț în inima și mintea mea.”
🏅 Încă o medalie
La o zi după anunțul Larisei, tocmai când mă lamentam că n-o să mai am despre cine să scriu după atâtea retrageri, Robert Glință a zis „hold my beer” și a câștigat prima sa medalie mondială la seniori, bronz la Campionatele Mondiale de Înot în Bazin Scurt (25 metri) din Abu Dhabi, în proba de 100 metri spate. Robert încheie astfel un an în care a devenit primul campion european al României în probele masculine de natație, s-a calificat într-o finală olimpică și a câștigat alte două medalii europene.
🏀 O calificare istorică
Campioana României la baschet, U-BT Cluj Napoca, s-a calificat, la prima ei participare, în optimile Basketball Champions League, după ce-a fost condusă cu 18 puncte în ultimul sfert al meciului decisiv, cu Darussafaka din Turcia. Colegul meu de la Lead, Ciprian Rus, a scris despre carismaticul lider al echipei, căpitanul Patrick Richard, care are cetățenie română și a jucat deja pentru Naționala României. Născut într-o mică comunitate din Louisiana, se simte ca acasă la Cluj: degustă țuica și strâmbă că „asta nu-i prună!”. Întreabă dacă-i „mălai bun” în mămăliga pe care o comandă la restaurant și cere, peste, niscaiva „groșcior”. În prag de Crăciun, intră la afumătoare să verifice cârnațul și caltaboșul. Prin vestiar, i se plânge maseurului că „îl dor șelele”, semn că „se schimbă vremea”.
„When it fits, it just fits!”, spune Petrică, cum e cunoscut, despre povestea frumoasă pe care o trăiește în Ardeal. „Uneori trebuie să fii la locul potrivit în momentul potrivit, iar la mine nu a ieșit mereu așa.”
BONUS: Cum a câștigat U-BT o grupă în care a pornit ca underdog și de ce e victoria lor relevantă pentru tot sportul românesc.
🏃 Un semimaraton zilnic, ca să spui te iubesc
Actorul Iulian Postelnicu a alergat 143 de semimaratoane consecutive, un record mondial. A început din dorința de a strânge donații pentru o școală pentru copii din medii defavorizate, dar, pe parcurs, planul de a-i ajuta pe alții s-a transformat într-o luptă cu sine. Despre cum a devenit alergarea parte din viața lui și care sunt gândurile care-l însoțesc pe traseu, a scris Anca Vancu pe Scena9.
Pe 21 decembrie, Iulian a încheiat seria și a spus, pentru prima oară, într-un podcast, de ce a ales să alerge fix 143 de zile: nu pentru record, ci pentru că voia să-i spună fostei sale prietene că o iubește și că își poate duce promisiunile la final, unul dintre motivele pentru care relația lor s-a încheiat.
🤍 „N-am ales întâmplător cifra asta, 143. Am fost într-o relație, ne-am iubit foarte mult și ne-am despărțit, din cauza mea, de greșeli peste greșeli, dezamăgiri din partea mea, promisiuni peste promisiuni. Că promit și nu duc la capăt lucrurile pe care le promit. (...) De tipul ăsta din Africa de Sud, care alerga deja, citisem întâmplător, să facă 133 de semimaratoane consecutive, și atât m-a dus capul în momentul ăla, am zis: alerg și eu mai mult. Pentru că așa arăți că iubești, alergi. Alerg 143, pentru ce înseamnă 143*, dacă dai un search pe Google, e primul rezultat care vine. (...) Ideea era să spun acest mare te iubesc și să arăt că pot să fac un lucru și să-l duc până la capăt. Să arăt, adică să-l fac, nu doar să-l spun. Dacă mă opream, sau dacă spuneam de dinainte, făceam ce am tot făcut: Eu o să fac. Ok, când?”
*143, în engleză, e un cod pentru „I love you”
Ce-a învățat despre cum să termini ce începi:
„Alergarea implică disciplină și muncă constantă, care îmi dau cel puțin iluzia că se pot aplica și în alte lucruri. Oricât de mare ar fi o sarcină, poate fi spartă și rezolvată pe bucăți. Pas după pas, kilometru după kilometru, e tot un drum. E ca în vorba aia, de la Desmond Tutu, despre cum să mănânci un elefant – bucată cu bucată. Se poate.”
Iulian Postelnicu
Time-out cu recomandări
Cele mai bune cărți sportive din 2021, alese de The Guardian. Și una recentă de la Pilot Books: Maestrul, povestea vieții și carierei lui Roger Federer, scrisă de Christopher Clarey, corespondent The New York Times.
Emma Raducanu a câștigat premiul anual oferit de BBC pentru Personalitatea Sportivă a anului 2021, fiind prima femeie care primește aceată distincție în ultimii 15 ani.
Sunt puțini cei care au reușit să schimbe cu adevărat sportul pe care l-au practicat. Și mai puțini sunt cei care au făcut-o cu zâmbetul pe buze. Stephen Curry face parte din ambele categorii.
Norvegianul Morthen Thorsby, poreclit Greta Thunberg din fotbal, crede că superstarurile din fotbal pot juca un rol important în lupta împotriva încălzirii globale. (Mulțumesc Adrian pentru recomandare)
Que bellezza e documentarul Azzurri. Road to Wembley (Netflix), despre drumul naționalei Italiei spre trofeul EURO 2020. Mi-a plăcut cum le-a surprins bucuria de-a fi împreună și aparenta relaxare, cântecele, glumele și detaliile de recuperare din cantonament, dar mai ales felul în care antrenorul Roberto Mancini le spunea înainte de fiecare meci să se bucure, să fie calmi, uniți, curajoși și să nu uite că sunt cei mai buni. „Sunt meciuri de fotbal, iar scopul lor e să ne distrăm.”
„Pentru asta trăim în cele din urmă, nu e vorba doar de victorii, de carieră, de succes sau de altceva. Trăim pentru clipe frumoase, ca să ne bucurăm de ceea ce facem.” (Daniele De Rossi, antrenor secund)