Să auzi, în orașul în care stai, imnul țării tale

Buenos días!

Vă scriu de pe malul Mării Mediterane, din Castellón de la Plana, unul dintre cele patru orașe spaniole care găzduiesc Campionatul Mondial de Handbal Feminin din Spania. Considerat o „capitală neoficială a românilor” din Spania, e un oraș cu o populație de 176.000 de locuitori, aflat la o oră de Valencia, unde locuiesc aproximativ 15.000 de români.

Muncesc în IT sau construcții (și spun că au contribuit la ridicarea și extinderea orașului), îngrijesc bătrâni, au deschis baruri, restaurante sau magazine românești, lucrează la primărie și au și o biserică ortodoxă română. Înainte de criza financiară, erau și mai mulți, mi-a spus un suporter la meci, dar au început să plece prin 2008.

Înainte să vin, citisem despre ei în reportajele jurnaliștilor Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, care au petrecut șase luni în Spania și câteva săptămâni chiar în Castellón, documentând viața românilor de aici. Cel mai mult m-a impresionat povestea lui Maxi Nica, un tânăr care lucrează ca programator, iar în timpul liber cântă despre viața imigranților români din Spania, sub numele de scenă El Rumañol, o expresie a identității lui amestecate. Un exemplu:
 

Toată viața între două ape, toată viața între două limbi.
Acceptă cine ești, acceptă cum ești,
Acceptă de unde vii și ceea ce ai,
Nu poți fugi toată viața de cine ești.

Știam că sunt mulți români aici, dar tot am fost surprinsă când, după primul meci al României, am intrat într-un restaurant pe strada pe care locuiesc să cumpăr o sticlă de apă și am auzit pe cineva întrebându-mă, în română, dacă am venit pentru balonmano (handbal în spaniolă). Maria, care se afla în spatele barului, îmi văzuse tricolorul pe acreditare și mi-a spus că locuiește aici de 21 de ani și că barul în care eram e al ei și al soțului. Pentru că nu aveam mărunt, mi-a făcut cadou apa.

Am auzit limba în magazine și autobuze, la arenă, unde voluntari români mi-au verificat acreditarea și lucrurile din ghiozdan, sau pe străduțele cu vibe de vacanță din centru, unde e ușor să uiți, cu atât soare, palmieri și mandarini, și că ești la un turneu final, și că e decembrie, uneori și că trăim într-o pandemie, la câtă lume petrece cu o cerveza în mână la terasele mereu aglomerate.

Dar suntem aici pentru un campionat mondial, așa că să sprintăm.
 

 Pe teren, fără zoom

După două turnee finale văzute la televizor – în 2019, din cauza unei accidentări, în 2020 din cauza pandemiei –, să fiu din nou alături de echipa națională la un turneu final vine cu un mix de noutate și familiar. Pe de o parte, echipa e mult schimbată, dar multe lucruri par la fel: ritualurile unui turneu, bună dispoziția din echipă, Kinder Bueno-urile așezate în adidașii scoși de fiecare jucătoare pe holul hotelului în noaptea de Moș Nicolae, zilele de naștere sau onomastice serbate cu torturi surpriză, încurajările de pe bancă, tradiționala Pentru România de la Voltaj răsunând în arenă înainte de meci.

Sunt însă alți antrenori pe bancă, jucătoare noi în echipă și altele importante care lipsesc (Cristina Neagu a luat o pauză de un an de la națională, iar Eliza Buceschi e accidentată). Sunt mai puține discuții despre obiective, clasamente și medalii și mai multe despre etape, procese și lecții de învățat. 

Dar, după răceala conferințelor pe Zoom, e minunat să privești din nou jucătoarele în ochi când îți spun cum au trăit meciul la interviurile din zona mixtă; să le simți emoțiile la cald, imediat ce ies de pe teren, și să le vezi urmele efortului depus – pe tricouri, în privirile gânditoare, pe chipurile dezamăgite, dar nu resemnate; să le vezi gesturile de grijă de pe teren, când își așază hanoracul una pe spatele alteia, sau energia cu care se încurajează, cu pumnii strânși în aer, pentru fiecare gol sau minge salvată în apărare; să comentezi meciul cu alți jurnaliști și să scrii iar dintr-o sală de presă, cu zumzet și agitație în jur.
 

 Echipa 

Poate ați văzut deja înfrângerea dură cu Norvegia (la 11 goluri), sau cea cu Olanda, campioana mondială (la un gol), care a risipit șansele unei calificări în sferturi. 

Înfrângeri grele au fost și la ultimele două turnee finale (încheiate pe 12), destul de firești dacă iei în calcul schimbările dese de antrenori și de lot din ultimii ani, lipsa unei strategii de reconstrucție și, mai ales, a unei continuități pe bancă, cum mi-a spus antrenorul secund, norvegianul Bent Dahl: „Un lucru care a fost foarte surprinzător pentru mine a fost sistemul prin care se alege antrenorul echipei naționale, de exemplu. În fiecare an, ai un vot din partea antrenorilor din ligă. Pentru mine, ăsta e cel mai greșit lucru, pentru că în fiecare an votul e despre sentimente, nu despre creier. Și în fiecare an schimbi antrenorul. Eu vin din Norvegia, unde avem același antrenor de 20 de ani. Așa e mai firesc.”

Ce mi se pare diferit acum e că aceste înfrângeri n-au venit cu același sentiment de neputință. Dimpotrivă, senzația e că echipa României are în sfârșit șansa unui nou început, a unul nucleu pe care să construiască, fără presiunea rezultatelor mari din trecut (lucrează și cu un mental coach la acest turneu). Au jucat mai curajos, mai colectiv și mai fluid decât le-am văzut în ultimii ani, și-au creat mai multe ocazii și au arătat un spirit de echipă și de luptă (cu Olanda au revenit de la - 6 goluri) care te lasă cu sentimentul că se putea mai mult. Și că se va putea, în viitor, odată ce câștigă mai multă experiență.

🗯️ Crina Pintea: „Am pierdut, dar sentimentul este că am câștigat. Am avut foarte multe lucruri bune și că echipa nu a cedat. În anii trecuți, dacă stăm bine să ne amintim, cedam. Sunt extrem de mândră de fete că au luptat și au rămas lucide în meci. Construim zilnic încrederea în noi, construim zilnic relații de joc, relații cât mai apropiate între noi și probabil se vede.” 

🗯️ Cristina Laslo: „Suntem într-un proces de încredere și de susținere totală, no judgements. Cumva, ne-am dat seama că asta e singura noastră șansă acum, să fim deschise, unite și responsabilitatea să meargă în mai multe părți, nu doar în două-trei direcții.”
 

 Fanii

E ceva special în emoția cu care cântă imnul la unison oameni care au fost nevoiți să plece de acasă pentru o viață mai bună, și în cum se bucură să regăsească o parte din acel acasă pentru două ore, într-o sală de handbal în care se vorbește aproape doar română. Aproximativ 2.500 de suporteri români au susținut echipa din tribune la meciul cu Norvegia (din 3.200 în total, un record al competiției care permite public la 80% din capacitatea arenelor, dar toți participanții - jucătoare, staff, jurnaliști - sunt vaccinați).

🗯️„Să prinzi un Campionat Mondial în orașul în care trăiești tu, n-am cuvinte. Mi se ridică părul de pe picioare, să auzi, în orașul în care stai, imnul țării tale“, mi-a spus Traian Stoica, care locuiește de 25 de ani aici. Avea trompeta în borsetă, fularul galben la gât și își luase o zi de concediu ca să poată veni la primul meci, cu Iran. A rămas cu două zile de concediu pentru Sărbători, dar nu regretă.

Fost handbalist în orașul natal, Sebeș, Traian a plecat din țară în anii ’90, ca să le ofere celor două fiice „un trai mai bun”. A lucrat o perioadă în Turcia, apoi a venit în Spania. Tâmplar de meserie, are 57 de ani și muncește într-o fabrică de gresie, despre care spune că e renumită în Castellón. Soția sa lucrează la o farmacie, iar fetele, crescute și căsătorite aici, au propria afacere. 

🗯️ „E fantastic să joace aici, în Castellón, unde sunt așa mulți români că e ca acasă“, mi-a spus și Liviu, un electrician venit în 1999. Aici i s-a născut băiatul, care joacă handbal la o echipă locală, așa cum și Liviu jucase în tinerețe;  dar aici fiecare sat are echipă și sală de handbal. A încercat să se întoarcă în România, dar după doi ani în Arad a revenit în Spania. „Nu se câștigă neapărat mai bine, dar e viața mai ușoară aici. Chiar dacă plângem după țară, nu se compară stilul de viață și mentalitatea de aici“. 

Cel mai emoționant moment

A fost, de departe, premiul de MVP al meciului dintre Iran și Norvegia oferit portăriței Iranului, echipă calificată în premieră la un Campionat Mondial. Fatemeh Khalili a început să plângă, la fel ca jucătoarele Norvegiei, care au felicitat-o, au cerut spectatorilor s-o aplaude și au făcut o poză împreună cu adversarele lor. Despre calificarea istorică a Iranului, o țară unde accesul femeilor la sport vine cu restricții, provocări și riscuri, am scris aici.
 

Greșelile

S-a vorbit mult la acest turneu despre ratările din atacul României, destul de numeroase, și care au permis unor echipe puternice și rapide cum sunt Norvegia și Olanda să înscrie goluri ușoare pe contraatac. Dar dacă, la turneele trecute, lipsea tocmai curajul de a arunca la poartă, din cauza acestei temeri de a greși, acum toate jucătoarele au încercat, și asta mi se pare un lucru bun. „Parcă toată lumea are curaj”, mi-a spus o jucătoare.

Sau cum spune și mental coach-ul Cristian Fota: „În dinamica jocului apar și erori, ele fac parte din sport, din orice sport, și important e să ne pregătim să le diminuăm; nu știu dacă există vreo echipă de handbal sau de alte sporturi unde totul este perfect de la început la sfârșit și toate jucătoarele fac totul perfect și nimeni nu face o eroare în joc. (..) E foarte important să vedem și ce facem bine, pentru că există acest obicei să ne uităm doar în direcția aia, ceea ce nu e din punctul meu de vedere constructiv și nu e sănătos. E clar că sunt lucruri foarte bune pe care le facem și care ne ajutăm să mergem înainte și ne dau și forța și energia să putem să generăm schimbări acolo unde vrem să facem lucrurile mai bine.”
 

Ce-am mai scris

↳ Revenirea Anei-Maria Tănasie la un campionat mondial, după șase ani și trei operații
↳ Printre românii prezenți în tribune au fost și părinții Dacianei Hosu, portarul de 23 de ani care a debutat la un Campionat Mondial și a fost numită MVP la primul ei meci. Locuiesc în Spania, aproape de Barcelona – tatăl de 10 ani, mama de patru – și se văd o dată pe an, vara.
↳ Un reportaj despre românii din oraș
↳ O discuție despre pregătire mentală, presiune, așteptări și mentalitate de învingători.

🤾‍♂️ Fără șanse să califice în sferturi, dar cu obiectivul de-a termina în primele 10 locuri, România joacă ultimele două meciuri cu Puerto Rico (azi,16:30) și cu Suedia (luni, 19:00). Apoi ne luăm la revedere de la soare și palmieri.

(Foto: IHF)

 O retragere din scrimă

Nu puteam trece peste anunțul retragerii Anei-Maria Popescu din sportul de performanță, la 37 de ani. Câștigătoare a trei medalii olimpice, spadasina a făcut anunțul cu lacrimi în ochi, în propriul vlog, imediat după ce a câștigat o ultimă medalie, argint la Cupa Mondială din Dubai:

🗯️ „Se pare că se încheie. A fost ultima competiţie pentru mine. Credeam că sunt pregătită pentru momentul ăsta. Asta a fost tot şi cumva, din copilărie mi-am promis că o să simt momentul în care să mă opresc. Acest moment a venit, ştiu treaba asta, nu mai am motivaţie să merg mai departe.”

Despre ce lasă în urmă, a scris Ciprian Rus pe Lead.ro: „Întinsă pe două decenii, cariera Anei-Maria e cu atât mai valoroasă cu cât se suprapune cu o perioadă de mari căutări – și, din păcate, cu puține rezolvări – a sportului românesc. (..)  Ana-Maria va rămâne în istoria sportului nostru drept o voce unică, inspiratoare. Într-un sport românesc care se exprimă, din nefericire, prea des prin clișee, Ana a ales să se deschidă către presă și către public într-un mod nemaiîntâlnit la noi. Stăpână pe sine și pe noile medii de comunicare – dovadă vlogul prin care și-a anunțat retragerea din activitate – Ana Maria ne-a invitat pe toți, suporteri și jurnaliști deopotrivă, să înțelegem mai bine sportul și sportivii, să înțelegem mai bine și victoriile, dar și înfrângerile, și euforia, dar și suferința.”

O pauză de respirar

Știu că în țară chiar e iarnă și mohorât, dar sper să nu atrag prea multă karma negativă dacă vă trimit o vedere cu cer senin și liniște, cum sper să aveți în săptămânile care urmează (și o melodie bonus.) E de pe plaja din Castellón, unde sunt din loc în loc coșuri de baschet și porți de fotbal, un ponton de plimbat și mers cu bicicleta pe faleză și multe locuri de joacă pentru copii. Pentru că liniștea asta, zâmbetele și cheful de viață al oamenilor de pe stradă nu vin doar de la valuri și aerosoli.